Finalul (sau aproape finalul) lunii februarie ne-a adus la club spre a fi disecată o poveste fantasy clasică, una care anul acesta își serbează frumoasa aniversare de o sută de ani: Corabia zeiței Ishtar, de Abraham Merritt, un autor nu chiar necunoscut la noi, dar care n-a mai fost editat de ceva vreme. O poveste aparent simplă, liniară – dacă ignorăm salturile dintre prezent și trecutul foarte îndepărtat –, scurtă, da, dar de efect, așa cum se scria, firește, acum un secol. Nu întinsă pe sute de pagini, dar la câte aventuri se succed în ea și la câte se întâmplă, ai zice că în zilele noastre s-ar putea întinde lejer pe încă vreo două sute de pagini.

Istoria Babilonului rămâne învăluită și acum în mister. Abraham Merritt nu încearcă deloc să facă lumină asupra ei, căci, desigur, nu dorește să scrie un roman istoric, ci unul fantasy, în care însă amestecă de-a valma preotese și zei ai Babilonului antic, dar și vikingi, americani din secolul XX și mulți alții, un amalgam pe care cu siguranță numai într-o poveste fantastică l-ai putea întâlni și care scade, am ajuns cu toții la concluzia, din credibilitatea unei povești în care tocmai veridicitatea atmosferei (fie ea și-ntr-un univers fantastic), a lumii create, ar trebui să primeze.

O lume în care un arheolog perfect rațional din America începutului de secol douăzeci, Kenton, primește o relicvă splendid lucrată, o corabie, care îl atrage cu magnetismul ei într-o lume magică din urmă cu șase mii de ani, pe puntea corabiei respective, unde se înfruntă, nu se știe de când, două grupuri diametral opuse despărțite printr-o linie magică: pe de-o parte Sharana, splendida preoteasă a zeiței Ishtar, și amazoanele sale, iar de cealaltă parte a liniei despărțitoare, Klaneth, preotul-vrăjitor al lui Nergal și adepții săi.

De ce parte a baricadei se va situa Kenton, un erou de conjunctură care numai stofă de erou nu avea inițial, este destul de ușor de ghicit, căci puterea de atracție a Sharanei, dar și povestea sclavilor prinși pe corabie și biciuiți fără milă pentru cea mai mică greșeală ori cel mai mărunt act de nesupunere ar determina pe oricine să facă tot ce-i stă în puteri să îndrepte lucrurile și să se dovedească demn de a sta în fruntea unei corăbii magice.

Desele pendulări între trecutul acesta îndepărtat, guvernat de zei capricioși și de adepții lor nebuni și fanatici, și prezentul în care Kenton este atras când îi e lumea mai dragă și unde până la urmă nici nu mai vrea să se întoarcă după ce se preschimbă în erou adulat de toți (mai puțin de Klaneth, firește, a cărui ură la adresa Sharanei e întrecută doar de ura la adresa lui Kenton) au darul de-a fragmenta povestea și de a-ți da impresia că stagnează, deși aventurile se țin lanț.

Cu toții am cam fost de acord că, în ciuda meritelor sale, povestea suferă la capitolul veridicitate, credibilitatea personajelor, densitatea ideilor și un fir narativ firesc, care să curgă. Meritele însă îi devin evidente atunci când este pusă în context, când e comparată cu alte opere de o factură asemănătoare și când ne gândim că au trecut nu mai puțin de o sută de ani de la apariția ei, iar aici revenim la o altă discuție, pe care am purtat-o de nenumărate ori: oare poveștile trebuie să fie condamnate? Le scade valoarea, dacă peste ele s-a așternut patina timpului și contextul nu le mai ajută absolut deloc?

Sau trebuie să ne coborâm standardele, să acceptăm pur și simplu că „așa se scria atunci”, că „așa erau vremurile”, să le punem în context, cum ziceam mai sus, iar atunci schimbăm paradigma? Să ne gândim, de pildă, că inițial romanele, inclusiv cel de față, apăreau mai întâi serializate, în foileton, în ziare și reviste, că poate capitolele ce par uneori să nu aibă legătură între ele erau de fapt pur și simplu episoade săptămânale sau lunare, cum sunt episoadele serialelor din ziua de azi. Fără să fie o capodoperă a genului fantasy sau a sub-genului heroic-fantasy atât de la modă în acele vremuri, Corabia zeiței Ishtar reprezintă o mostră despre cum se scria în urmă cu o sută de ani, cum erau conturate personajele și cum se construia o linie narativă care să stea în picioare și să-l atragă pe cititor. Cu bunele și cu relele sale, evident.

„— Nu judeci bine, prietene, interveni Zubran, care se apropiase de ei pe nesimțite. Zeii sunt puternici, deci n-au niciun motiv să fie subtili sau fățarnici. Ei izbesc și rezolvă totul. Nu-i elegant, recunosc, dar e suficient. Omul, care nu are puterea zeilor, trebuie să folosească șiretenia și subtilitatea. Slăbiciunea lui îl forțează să facă lucruri mai rele decât zeii. Aceștia pot fi condamnați doar pentru că l-au făcut pe om mai slab decât ei. Cred că trebuie să te temi mai mult de Klaneth decât de Nergal, stăpânul lui.”

Abraham Merritt – Corabia zeiței Ishtar, Editura Paladin, 2018, colecția Paladin Fantasy, trad. Liviu Radu