Prada de Miloș Dumbraci (text câștigător al concursului FanArt Metro 2033)

Băiatul se zgribuli și se lipi mai strâns de frații lui. Vântul rece șuieră peste ei prin ruina întunecată, vuind în sus de-a lungul scărilor rulante și-n jos peste treptele sfărâmate ale celor de beton. Ridică puțin capul și privi cu grijă peste tejgheaua spartă, ferindu-se de cioburi. Dincolo de vitrina mare, căscată larg înspre amurg, hoarda se apropia scrâșnind zăpada sub gheare.

Puștanii oftară și se făcură ghem, cu inimile strânse de teamă. Cel mai mare îl atinse scurt, încurajator, și prinseră împreună cu mâinile zăbrelele gurii de aerisire. Mormăiturile haitei împinse din spate de câțiva adulți se revărsară ca un puhoi prin gura de metrou către mațele pământului, vestitoare de moarte.

Un vuiet prelung, ascuțit, apoi câteva răpăituri răzlețe. Urlete ale animalelor rănite, strigăte dinspre oamenii dinăuntru, tropăit de pași grăbiți, ordine răcnite. Zbierete de spaimă și durere. Băieții înghițiră câte o gură de aer înghețat, pufniră și traseră grilajul. Slăbită dinainte, sita alunecă neauzită. Se strecurară înăuntru prin filtrele de pâslă, rupându-le cu unghiile lungi, împinseră capacul ruginit și se lăsară să cadă în stație, în patru labe. Goi, cu palmele și tălpile înfășurate-n zdrențe, nu lăsară să se audă în semiîntuneric decât un pleoscăit firav și umed. 

Se mai priviră o dată, cu dinții încleștați de frică și gâtlejurile uscare. Cel mare dădu din cap și toți trei porniră în direcții diferite, umbre întunecate, neauzite. Băiatul se prinse de balustradă și se rostogoli peste ea, drept pe acoperișul trenului ruginit și întărit cu bucăți de placaj. Mirosurile stranii ale stației îl învăluiră fără noimă, iar ochii nu-i deslușiră nici ei nimic folositor: doar cocioabe micuțe înjghebate din plăci și acoperite de cârpe, înghesuite-n șiruri lungi, șerpuitoare. Pasarelele de frânghii de deasupra lor erau șubrede. Voci de-abia auzite, răzbăteau cu greu de-a lungul pereților acoperiți de umezeală.

Aruncă o privire spre scările largi dinspre ieșire, unde se înghesuiau luptătorii în grupuri mici, oprind înaintarea fiarelor. Răsuflă încetișor, nițel ușurat, și închise ochii, ascultând. Poate... în acea colibă din colț. Poate. Se strecură sub tren și se târî prin mocirla rece, trăgându-se cu mâinile de barele de sub garnitură. Scoase precaut capul printre roți atunci când șarpele de vagoane se termină brusc printr-unul rupt pe jumătate și răsturnat. O umbră se mișcă peste perete, profilată de lumina slabă a felinarului care sfârâia agățat de un pilon.

Băiatul își miji ochii și privi câteva clipe încordat. Caraula era un bărbat înalt și slab, cu părul lung căzut în șuvițe neîngrijite peste ochii flămânzi și pielea gălbuie, pătată de eczeme. De-a lungul piciorului, o formă prelungă: poate o macetă, ori vreo ghioagă. În mână, un kalașnikov străvechi, îngreunat de cele două încărcătoare lipite cu bandă adezivă. Degetul pe trăgaci, încordat, dar privirea în partea opusă.   

Puștiul se ridică încetișor, lipit de zid și cu mușchii gambelor încordați. Își opri suflul și se concentră pe simbolul de pe spatele tricoului verde al bărbatului – o grilă din trei linii verticale și trei orizontale. Perfect drept țintă. Țâșni dintr-odată ca dintr-un arc și-l izbi pe dușman cu pumnii strânși, drept în mijlocul spinării. Omul scăpă arma, icni și căzu gemând. Băiatul se năpusti deasupra lui și-l apucă de gură cu mâna stângă, îndesându-i zdrențele printre dinți, iar cu dreapta îl prinse de gât, strângând. Cu picioarele-l prinse peste piept în menghină, fără scăpare pentru bărbatul care avea brațele lipite de corp. Ochii şocaţi ai victimei îi văzură fața și se umplură de groază. Puștanul îi grăi, iar soldatul muri.

 

Dădu deoparte perdeaua de cârpe și intră în bojdeucă, aplecat de spate. În întunericul prea cald se îndreptă cât era de lung, cu ceafa ajungându-i în tavan, și șopti. Dintr-un colț îi răspunse un scâncet plângăreț. Băiatul se lăsă pe vine și răsturnă grămada de cartoane, iar de sub ea trase afară o fetiță de doi-trei ani. Copilul se smiorcăi, strângând mai tare la piept cu o mânuță grămăjoara de flenduri și cu cealaltă acoperindu-și ochii. El îi dădu cu blândețe palma la o parte, îi ridică o pleoapă cu două degete și-o privi împăciuitor. Gura fetiței se căscă de mirare, însă imediat privirea lui îi pătrunse în minte, iar cerculețele albastre de sub gene se lărgiră și copilașul se lăsă moale.

Puștanul întinse mâna rugător, dar ea se opuse cu o ultimă fărâmă de voință:

— Nu asta, te log! E-a mia!

El clătină din cap și se aplecă spre ea, de câteva ori mai înalt, o siluetă prea lungă și întunecată pentru mintea fetiței:

— Ne trebuie. Noi nu avem...

— Cum, niciuna?! se minună ea. Nu vă e ulât fălă? Dacă vine bau-bau?

Își strecură o unghie între dinți și începu s-o roadă gânditoare:

— De fapt, stai, poate că tu ești bau-bau...

Ridică din umeri, nehotărâtă:

— ... dal poate că și ție îți este frică noaptea!

Băiatul zâmbi și dădu din cap:

— Noaptea-i altfel la noi. Dar, da, și mie îmi este urât, de-aia îmi trebuie. Te rog.

Fetița-și strânse umerii tristă, dar oftă și-i întinse bocceaua micuță. El vru să-i mulțumească, însă copilașul se întoarse cu spatele și începu să plângă. Nesigur, puștiul întinse o mână și-o atinse pe umăr. Ea se smuci și se feri de el, smiorcăindu-se, iar băiatul renunță și ieși.

Se agăță cu o mână de frânghia unei punți și se balansă, aterizând pe un acoperiș. Sări spre galerie, dar palma-i alunecă peste plasticul tocit și căzu înapoi. De sub el, din colibă, glasuri înfundate începură să se agite, urmate de un clinchet metalic. Înspăimântat, mai făcu un salt și se apucă de balustradă cu vârful degetelor. Strânse tare palma, iar durerea îi coborî peste braț până în umăr, apoi se trase în sus, icnind. Se auzi un plesnet sec și câteva cioburi de gresie îi săriră peste obraz. Aruncă o uitătură peste umăr, la femeia care înjura și trăgea grăbită de arbaletă pentru a-i pune alt proiectil, înghiți în sec și încălecă bara de metal.

Inima-i îngheță, strânsă de-o arsură nemiloasă. Între el și scările pe care locuitorii stației încă luptau cu hoarda, câțiva izbeau îndârjiți cu macetele-n ceva moale, inert. O formă prelungă și întunecată: fratele lui cel mare. Băiatul gemu și-și aruncă-n jur chemarea, îngrijorat. Niciun răspuns. O umbră prinsă cu coada ochiului. Reacționă instinctiv și se lăsă după parapet, iar cea de-a doua săgeată șuieră și-i trecu pe deasupra capului. Chemă din nou, dar al treilea frate tot nu-i răspunse. Grămăjoara de la piept se smuci și băiatul se hotărî: prada era mai prețioasă.

Dădu să pornească spre gura de aerisire și încremeni. Între ea și el, pe balustradă apăruseră două coarne de lemn. Capul unei scări. O primă mână se sprijini de bară, încleștată peste un pistolet artizanal, după care apăru a doua, strângând mânerul unei săbii scurte. Scara se cutremură îngreunată de cei care se găbeau în sus pe ea ca să-i taie calea. Privi disperat împrejur: în stânga, ieșirea principală blocată de luptă; jos, în urma sa, strigăte și tropăituri; iar în dreapta, calea pe unde venise tăiată de cei care urcau. Se uită drept în față, către gaura întunecată din perete, acoperită pe două treimi cu zăbrele groase, și decise că nu avea de ales.

Țâșni spre ea. Un șuierat și-un trosnet, apoi altul. Strânse umerii și-și ascunse capul între ei, alergând drept înainte. Își sprijini tălpile peste afetul mitralierei grele lipsite de servantul fugit la bătălia cu haita, sări pe cei câțiva saci cu moloz, rănindu-și picioarele, și se cățără pe barieră, zorit de gloanțe. Încercă să gonească peste latul peretelui, agățat cu toate membrele de asperitățile zidului erodat, în afară de mâna cu care strângea prada la piept. Din față se aprinse brusc un reflector, orbindu-l, și o voce strigă:

— Alarmă, tovarăși! Vin legionarii din Unirea 1!

O siluetă trecu prin fața cercului de lumină și ridică o țeavă. Bubuiturile alunecară-n cascadă peste pasajul pe jumătate inundat, asurzitoare, și proiectilele șfichiuiră peste el către cei din urmă. Mitraliera acestora începu și ea să latre gros, iar băiatul trase aer în piept și se lăsă moale. Apa rece și uleioasă îl îmbrățișă. Bocceaua de la piept se zvârcoli disperată, încercând să-i scape, dar puștiul o strânse mai tare și se duse la fund. Se ridică în picioare, cu tălpile înfipte-n mâlul gros și ochii strâns închiși, și căută cu mintea. În stânga lui, o diferență de temperatură între straturile de apă. Se împinse-n gambe și se izbi de marginile găurii-n zid. Le pipăi disperat și simți cum se năştea în el speranţa: un om nu ar fi încăput în surpătura îngustă, dar trupul lui longilin putea. Se forță înăuntru și se împinse împotriva curentului. Plămânii începură să-i ardă, iar pârjolul setei de aer îi urcă pe gât și îi strânse beregata.

Apă mai rece, spațiu mai larg, o urmă de reflexie a lunii. Înnebunit, lopătă din picioare și țâșni afară, spărgând cu capul pojghița de gheață. Ridică prada deasupra capului cu o mână, iar pe cealaltă o întinse afară, pipăind. Găsi o rădăcină și trase, zdrelindu-și palma de scoarța zgrunțuroasă, până la sânge. Stătu întins pe spate peste noroiul înghețat, privind luna ascunsă pe jumătate de norii joși, vineții, pentru cine știe cât timp. Tuși, se răsturnă pe-o parte și se ridică într-un cot, sorbind aerul glacial cu nesaț. Îngrijorat, puse alături de el grămăjoara de zdrențe și-o desfăcu, eliberând forma neagră dinăuntru. Era încă vie.

Își trecu degetele peste ea, minunându-se de senzația catifelată. Creatura ridică spre el doi ochi rotunzi, rugători. Băiatul își afundă nările-n blana moale și inspiră mirosul nemaiîntâlnit: nu era damful din sălașurile subpământene, dar nici izul de afară. Mirosea... a curat. Întoarse animalul negricios cu burta în sus, șoptind:

— Întunecată. La fel ca și noi. Vei fi binevenită dacă o să trăiești... voi subteranii nu rezistați prea mult afară.

Își lăsă degetele prelungi să treacă peste puful burții ei umflate, la fel de închis la culoare ca și pielea lui, urmărind conturul vag al celor câteva forme dinăuntru.

— Dar poate vor trăi ei, născuți direct sub cerul nostru, nu în pământul celor vechi. Putem spera, nu?

Umbră rea, gândul la frații lui morți îi trecu iute peste minte, întristându-l. Creatura se lipi de el și toarse, frecându-și boticul de palmă, iar băiatul simți crescând în piept o căldură pe care nu o mai cunoscuse vreodată. O luă înduioșat în brațe:

— Acum înțeleg de ce oamenii încă vă mai păstrează. Pentru că-i încălziți.

O răsuci pe-o parte și pe alta, nedumerit, iar ea-l apucă jucăușă cu ghearele.

— Cumva dinăuntru, dar văd că funcționează. Nu-s întotdeauna nebuni cei vechi...

Zâmbi și-o mângâie pe cap:

— Să vedem, cum să-ți spunem oare? Noi nu avem cuvânt pentru tine, iar pe ei nu-i putem întreba. Eh, ne vom gândi mâine... Hai, să mergem.

Se ridică pe tălpile zdrelite, gemând, și porni înspre pădurea de blocuri sfărâmate, lăsând în urmă o dâră de sânge. Zgribulit, cocârjat și șchiopătând cu greu, o simplă umbră Întunecată pe cale de a se topi în noapte.

Nimic deosebit, doar un băiat și o pisică. 

***

Vă recomandăm şi