Joi raid: Frank Herbert, precursorul lui N. K. Jemisin?
Anul trecut, Nora K. Jemisin a devenit prima scriitoare de culoare care a câștigat premiul Hugo la categoria „roman” cu Al cincilea anotimp, primul volum al unei trilogii. Aşa cum ştiţi deja, anul acesta ea a câştigat din nou acelaşi premiu, la aceeaşi categorie, cu volumul al doilea al trilogiei, Poarta obeliscului. Și pentru că Al cincilea anotimp a ajuns chiar azi într-o fază foarte înaintată, care mă face să sper ca va ajunge în librării în 2017, și pentru că Poarta obeliscului este deja tradusă, poate că ar fi cazul să revenim la ele… deși am făcut-o deja, tot în paginile acestui blog, în compania traducătoarei ambelor volume, Laura Ciobanu.
De data asta sursa de inspirație este New York Times, sub semnătura lui Andrew O’Hehir din care vă ofer câteva idei.
„Nu cu foarte mult timp în urmă, genul literar cunoscut ca epic fantasy era perceput în general ca un tărâm al bărbaților albi, fie ei autori sau cititori – un tărâm construit din miturile și legendele reciclate ale Europei de nord. […] Desigur aserțiunea aceasta nu-i sută la sută adevărată. De la bun început au existat mulți cititori care au iubit universurile imaginative ale lui C. S. Lewis și J. R. R. Tolkien și ale multora care le-au urmat, dar care au fost nevoiți să accepte, pentru a intra în universurile respective, stereotipuri sexuale de modă veche și miopie culturală intenționată.
Ca toate poveștile bune din acest gen literar – așa cum este extraordinara trilogie Pământul sfărâmat a lui N. K. Jemisin despre sclavie, revoluție, distrugere și mântuire – , istoria transformării subgenului epic fantasy și a science-fictionului este una îndelungată. Are mulți pionieri și eroi legendari, printre care autori ca Ursula K. Le Guin, Anne McCaffrey, Samuel R. Delany și Octavia E. Butler, ca să nu-i omitem pe acei scriitori bărbați albi care au încercat să extindă paleta culturală a genului din motive personale. Neil Gaiman și George R. R. Martin sunt primele nume care vin în minte, dar și Frank Herbert, a cărui fuziune apocaliptică de știință, magie și conștiință planetară sau ecologică mi se pare o precursoare importantă a Pământului sfărâmat.
[…] Ascensiunea lui Jemisin a fost similară unui conflict cultural adesea neplăcut din lumea fantasy și science-fiction legat de chestiuni de identitate și reprezentare și „corectitudine politică” percepută, care oglindește poate prea îndeaproape dispute culturale și politice mai largi. Epopeea imaginată de Jemisin subminează sau răstoarnă în mod clar și în nenumărate feluri convențiile fantasy de școală veche.
Trilogia Pământul sfărâmat este o operă de alegorii și aluzii, nu o parabolă politică directă ca Planeta maimuțelor. Civilizația hybris de înaltă tehnologie, care și-a cauzat propria pieire și a dat naștere societății ulterioare brutale și aparent implacabile este mai bine organizată, mai utopică și de asemenea mai totalitaristă decât orice am creat noi până acum.”
– traducere și adaptare Mihai-Dan Pavelescu
