Dulce-amară nostalgie, vară, „Vin de Păpădie” (de Ray Bradbury)
„— Dar pentru numele lui Dumnezeu, zise Tom. (…) Ziua de azi n-o s-o uit niciodată! Știu eu sigur, niciodată n-o s-o uit!
Prin fereastra pivniței, bunicul privi copacii care fremătau într-un vânt nu chiar atât de cald.
— Ba o s-o uiți, Tom, zise el, ba o s-o uiți.”
Da, fix citatul de mai sus este esența acestui roman, asamblat retrospectiv de Bradbury dintr-o serie de povestiri (povești?) despre copilărie. Lucrurile atât de unice și minunate (sau terifiante) încât umplu cu vârf o întreagă minte de copil și dau pe-afara realității comprehensibile – dar totuși, chiar și-așa, noi ca adulți tot le uităm.
Sau, mai bine zis, nu le uităm, căci ele nu sunt definitiv pierdute: doar sunt prinse pentru eternitate în acea vară infinită (de 1928 pentru autor, de anii 80 pentru mine, 60, 70 sau 90 pentru alții) care nu va pleca niciodată nicăieri – numai că nu mai știm noi s-o regăsim. Și, spre deosebire de amintirile noastre, care au așezat totul într-o ordine rațională și s-au acoperit cu praful auriu al nostalgiei, nu erau deloc structurate în forme clare – și nici nu erau chiar atât de icoane sclipitoare. Pentru că includeau și miracole, dar și moarte, și entuziasm, dar și groază și, mai ales, foarte multe lucruri deocamdată inexplicabile.
