Lăsați orice speranță, voi care intrați în „Metro 2034” de Dmitri Gluhovski
Homo homini lupus, zicea dictonul latin… numai că romanii nu îi cunoscuseră pe rușii (post)sovietici – așa că erau nedrepți față de lupi. Gluhovski însă, trecut deja prin semi-apocalipsa prăbușirii URSS din anii 90 și foarte conștient de ororile gulagului și istoria atroce a rușilor în general, nu are iluzii în ceea ce privește „sufletul slav”. Care, în anul 2034 și după un conflict nuclear, nu e chiar așa de diferit de cel al Karamazovilor și Raskolnikovilor lui Dostoievski: componența sa e tot o parte misticism, o parte suspiciune, o parte crimă violentă și o parte auto-plângere de milă.
Părți inegale însă, în funcție de personaj și mai ales (după cum sugerează Gluhovski) de mediul atroce – pentru că în mod evident tânărul jurnalist rus devenit celebru după ce s-a auto-publicat online este mai degrabă adept al ideii că mediul îl formează pe om (teoria behavioristă din psihologie, dacă îmi permiteți să fac pe deșteptul).
