Neil Gaiman – „Oceanul de la capătul aleii” [Recenzie de carte]

de Roxana Chirilă acum 4 ani

E o carte scrisă elegant și simplu, fără scorțozitatea cu care tinde să fie descrisă pe la noi. Te prinde. Face chestia aia pe care o fac unele romane: place, atrage, încântă. Neil Gaiman e un povestitor, în fond, așa că scrie de dragul de a spune o poveste.

Scrie atât de bine încât nu mi-am dat seama că personajul lui n-are nume decât când m-am apucat să scriu recenzia.

El e un bărbat pe la 40-50 de ani, într-o mașină. E acolo pentru o înmormântare. Nu știi cine a murit, pentru că de fapt nu contează. Dacă ești ca mine, o să te gândești că tatăl lui. Dar chiar nu contează. Și conduce pe aleea pe care locuia când era mic.

La început mă gândeam că e o poveste pe care o știu deja – la un moment dat, dacă autorul îmbătrânește destul, s-ar putea să-i apară o carte despre amintiri, fictive sau reale, sau cum or fi.

La capătul aleii e o fermă unde locuiau trei femei – una era bunica, alta mama, iar ultima era Lettie. Pe toate le chema Hempstock. El intră, o găsește pe una dintre femeile Hempstock și o întreabă dacă mai există iazul din spate – sau oceanul, pentru că așa îi zicea Lettie. Se așează pe malul iazului și-și aduce aminte de copilăria lui.

Citește continuarea articolului.

Vă recomandăm şi