Avanpremieră: „Cuvinte despre lumină (#1). Câmpiile sfărâmate”, Brandon Sanderson

Gata cu așteptarea! Continuarea seriei-fenomen „Arhiva luminii de furtună”, de Brandon Sanderson, este disponibilă la precomandă pe site-ul nostru.

„Cuvinte despre lumină (#1). Câmpiile sfărâmate”, cartea a doua din „Arhiva luminii de furtună”, răspunde numeroaselor întrebări lăsate în urmă și continuă aventura lui Kaladin prin lumea complexă, specifică lui Sanderson.

Citește un fragment în avanpremieră:

4

Păstrătorul secretelor

Următorul indiciu a apărut pe ziduri. Nu l-am nesocotit, dar nici n-am înţeles ce însemna cu adevărat. — Din jurnalul lui Navani Kholin, Jeseses 1174

—  Alerg prin apă, spuse Dalinar venindu-și în fire. Se mișca, înainta în grabă.

Viziunea căpătă substanță în jurul lui. Își simți coapsele împroșcate de apă caldă. Era încadrat de vreo doisprezece bărbați, înarmați cu ciocane și sulițe, care alergau prin apa puțin adâncă. Își ridicau picioarele foarte sus la fiecare pas, cu tălpile înapoi și pulpele paralele cu suprafața apei, de parcă ar fi mărșăluit la paradă – numai că niciodată nu se făcuse vreo paradă într-o goană atât de nebună. Era clar că, alergând astfel, înaintau mai ușor prin apă. Încercă să imite umbletul lor straniu.

— Cred că sunt în Lacul Străveziu, spuse șoptit. Apă caldă, care nu trece de genunchi, și nici urmă de uscat nicăieri. Însă e în amurg, nu văd prea bine. Lumea aleargă împreună cu mine. Nu știu dacă fugim către ceva sau de ceva. Dacă mă uit peste umăr, nu zăresc nimic. E clar că oamenii ăștia sunt soldați, deși uniformele lor sunt antice. Fuste de piele, coifuri și platoșe de bronz. Picioarele și brațele dezgolite.

Dalinar se uită în jos, la sine însuși.

— Şi eu sunt îmbrăcat tot așa.

În Alethkar și Jah Keved, o parte dintre înalții lorzi încă mai foloseau astfel de uniforme, așa că nu putea să se plaseze în timp cu exactitate. În prezent le întrebuințau comandanții tradiționaliști, oferindu-le o nouă viață din calcul, cu speranța că înfățișarea clasică putea să inspire luptătorii. Dar, în astfel de cazuri, se foloseau alături de echipamentul modern, din oțel – și așa ceva nu se vedea nicăieri.

Dalinar nu punea întrebări. Descoperise că, luând parte la acțiunea din viziunile lui, afla mai multe decât dacă s-ar fi oprit și ar fi întrebat.

Să alergi prin apă nu era ușor. Deși la început se aflase aproape în fruntea grupului, între timp rămăsese în urmă. Alergau către un soi de colină stâncoasă masivă, umbrită în acel ceas al amurgului. Poate că nu se afla în Lacul Străveziu. Acolo nu se găseau astfel de formațiuni stâncoase…

Dar nu era o colină de piatră. Era o fortăreață. Dalinar se opri și-și ridică privirea către construcția cu vârfuri ascuțite, arătând ca un castel înălțat chiar din apa nemișcată a lacului. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. Piatră de un negru intens. Obsidian? Poate că locul fusese Animmodelat.

— În fața noastră e o fortăreață, spuse continuând să înainteze. Probabil că acum nu mai există, altminteri ar fi faimoasă. Pare construită în întregime din obsidian. Flancurile ca niște aripioare de pește se înalță către turnuri ascuțite ca vârfurile de săgeți… Părinte al Furtunii! E măreață. Ne apropiem de un alt grup de oșteni care stau în apă, îndreptându-și protectori sulițele în toate direcțiile. Sunt vreo doisprezece; iar pe mine mă însoțesc cam tot atâția. Şi… da, e cineva în mijlocul lor. Un Cristalpurtător. În armură strălucitoare.

Nu era un simplu Cristalpurtător. Un Radiant. Un cavaler într-o Cristalarmură splendidă, lucind într-un roșu aprins la îmbinări și în anumite alte locuri. Așa arătau armurile în zilele umbrei. Viziunea lui era dintr-un timp de dinaintea Mârșăviei.

Ca orice altă Cristalarmură, și aceea își avea semnele dis tinctive. Cu fusta din zale, cu îmbinările netede, cu apărătoarele de braț prelungite înapoi… Furtuni, semăna cu armura lui Adolin, numai că era mai strâmtă în talie. O purta o femeie? Dalinar nu putea fi sigur, coiful avea viziera lăsată.

— Intrați în formație! porunci cavalerul la sosirea grupului lui Dalinar, care-și confirmă bănuiala.

Da, era o femeie.

El și ceilalți se așezară în cerc în jurul cavalerului, cu sulițele îndreptate în afară. Nu prea departe, prin apă mărșăluia un alt grup de oșteni, tot cu un cavaler în centru.

— De ce ne-ai chemat înapoi? întrebă unul dintre în soțitorii lui Dalinar.

— Caeb crede c-a văzut ceva, răspunse cavalerul. Fiți cu ochii-n patru. Să înaintăm cu prudență.

Grupul se îndepărtă de fortăreață mergând într-o direcție diferită de cea din care venise. Dalinar își ținea sulița îndreptată spre exterior și îi asudau tâmplele. Nu i se părea că era diferit de cum era el de obicei. Însă ceilalți îl vedeau ca pe unul al lor.

Încă nu știa mare lucru despre viziuni. Într-un fel sau altul, i le trimitea Atotputernicul. Însă Atotputernicul murise, după cum recunoscuse el însuși. Prin urmare, cum de era cu pu tință?

— Căutăm ceva, spuse Dalinar în șoaptă. Mai multe grupuri de cavaleri și soldați au fost trimise în noapte, să caute ceva care a fost zărit.

— Cum te simți, puștiule nou? îl întrebă un oștean de alături.

— Foarte bine, răspunse Dalinar. Sunt doar îngrijorat. Adică, de fapt, nu prea știu ce căutăm.

— Un spren care nu se poartă cum ar trebui, îl lămuri bărbatul. Deschide bine ochii. Odată ce i-a atins Sja-anat, sprenii se poartă bizar. Ia în seamă tot ce observi.

Dalinar dădu din cap, apoi repetă în șoaptă cuvintele celuilalt, sperând că Navani îl poate auzi. El și grupul lui continuară să cerceteze locul pas cu pas, cu cavalerul-femeie din mijlocul lor vorbind cu… nimeni? Părea să poarte o conversație, dar Dalinar nu vedea și nu auzea pe nimeni în afară de ea.

Își îndreptă atenția către ceea ce îl înconjura. Își dorise întotdeauna să vadă mijlocul Lacului Străveziu, dar nu i se ivise niciodată prilejul să ajungă cu mult dincolo de malurile lui. În timpul ultimei vizite la Azir nu-și găsise timp pentru un ocol în direcția aceea. Azishii păruseră întotdeauna surprinși fiindcă voia să meargă într-un asemenea loc, deși ei pretindeau că „acolo nu e nimic“.

Dalinar purta niște pantofi strânși pe picioare, probabil ca nu cumva să se taie în ceva ascuns în apă. Fundul nu era complet plat, existau găuri și încrețituri pe care mai degrabă le simțea decât le vedea. Se pomeni privind peștii mărunți care săgetau apa, umbrele din ea și, alături, un chip.

Un chip.

Dalinar țipă, trăgându-se înapoi dintr-un salt, și arătă cu sulița în jos.

— Acolo era o față! În apă!

— Un râuspren? întrebă cavalerul, venind lângă el.

— Semăna cu o umbră, răspunse Dalinar. Cu ochi roșii.

— Atunci e aici, zise cavalerul. Iscoada lui Sja-anat. Caeb, fugi la punctul de control. Voi, ceilalți, supravegheați locul. N-o să poată ajunge prea departe fără un purtător.

Femeia-cavaler își smulse ceva de la brâu, o punguță.

— Acolo! exclamă Dalinar, văzând un mic punct roșu în apă.

Plutea și se îndepărta, înotând ca un pește. Dalinar se repezi pe urmele lui, alergând cum învățase cu puțin înainte. Totuși, la ce bun să urmărești un spren? Nu-i putea prinde. Cel puțin nu prin vreo metodă cunoscută de el.

Ceilalți alergau în spatele lui. Peștii se împrăștiară, speriați de apa pe care o împroșca.

— Urmăresc un spren, zise Dalinar, din nou pe șoptite. Pe el îl vânez. Seamănă cu o față micuță – întunecată și neclară, cu ochi roșii. Înoată ca un pește. O clipă! A mai apărut unul. I se alătură. E mai mare, o siluetă întreagă, de aproape un stânjen. Un om care înoată, dar ca o umbră. E…

Brandon Sanderson, Cuvinte despre lumină (#1). Câmpiile sfărâmate

Traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea

Editura Paladin, 2018