Club de carte Paladin #55: Watchmen, Alan Moore & Dave Gibbons

Cuvintele de laudă sunt de prisos pentru ROMANUL GRAFIC despre care am discutat la final de lună martie în cadrul Clubului de carte Paladin, ediția cu numărul 55. De ce? Păi pentru că Watchmen a depășit de mult granițele romanelor grafice, devenind un roman cult, un roman fetiș al iubitorilor genului, probabil cel mai celebru roman grafic al tuturor timpurilor și poate primul care a trecut granița poveștilor grafice și și-a câștigat, pe deplin meritat, un loc în panteonul celor mai bune romane – romanelor în general, nu doar grafice – din ultima sută de ani (celebrul top întocmit de revista Time).

Watchmen nu este doar un roman SF, o ucronie. Nici unul fantasy cu supereroi. Este un melanj, un amestec care transcende genurile, care înglobează o serie de teme, de la politică, filosofie, sociologie, globalism, sexualitate, teama de bomba atomică, sfârșitul lumii, supereroi, războiul ca armă de distrugere în masă și ca neputință de-a rezolva pe o cale rezonabilă conflictele, anarhism, elemente subversive, răzbunare, experimente științifice eșuate și multe, multe altele.

De ce este oare un roman atât de iubit? În parte, datorită poveștilor complexe, a renunțării la supereroii de carton pe care îi inventase genul, fără poveste, fără trecut complex, fără profunzime, fără adâncime, și a creării unor povești de fundal, a unui trecut complicat, poate a unei relații tumultuoase, turbulente, cu părinții (Rorschach este fiul unei femei „ușoare”, Dr. Manhattan este fiu de ceasornicar a cărui pasiune este curmată brusc de ambiții și de capricii, Laurel Jupiter, actuala Silk Spectre, cea din anii optzeci, a fost împinsă de la spate de propria mamă, fosta Silk Spectre, să îi la locul, astfel încât femeia mai în vârstă să-și retrăiască gloria apusă prin intermediul fiicei sale, Daniel Veidt, Ozymandias, a pornit și el pe urmele lui Alexandru Macedon, dorind să-l depășească, Edward Blake, Comedianul, are o căruță de demoni în spate și mârșăviile și ticăloșiile pe care le-a făcut la viața lui ar umple nenumărate tomuri și l-ar înspăimânta probabil chiar și pe psihologul care încearcă să-l înțeleagă pe Rorshach după ce acesta ajunge în închisoare, laolaltă cu toți cei pe care i-a băgat în spatele gratiilor, care jură să-i facă de petrecanie, neștiind însă că nu el e închis cu ei acolo, ci ei sunt închiși cu el) sau a unor întâmplări care i-au influențat în mod hotărâtor de-a lungul timpului. Căci, nu-i așa, suntem și ceea ce ne-au făcut părinții, chiar dacă mediul, educația, anturajul ne influențează în mod covârșitor de-a lungul vieții, un rol semnificativ îl joacă de fapt anii de formare, așa-zișii „șapte ani de-acasă”.

Alan Moore, preocupat de teme precum politica sau sociologia, țese o poveste complicată în care Minutemen, supereroii din urmă cu câteva decenii, cei fără puteri supraomenești, care făceau legea în urmă cu niște ani, au ieșit, să spunem, la pensie, iar locul lor a fost luat de cei noi, nu întru totul nobili și deloc dispuși să facă vreun compromis, căci acum cu puterile lor nu se mai poate pune nimeni – de pildă, cine i-ar putea sta în cale lui Dr. Manhattan, pe care nici măcar un experiment terifiant din laborator nu l-a putut distruge? Sau cine se poate opune când banul dictează totul (cum e cazul lui Ozymandias) sau guvernul îl are angajat cu normă întreagă pe Comedian și îl trimite să-i rezolve afacerile murdare? Soluția autorităților din acest univers alternativ, această ucronie (așa-numita istorie contrafactuală)? Să se dea o lege, suspect de asemănătoare cu cea inițiată de McCarthy în anii cincizeci, în plină eră a vânătorii de vrăjitoare (comuniste), prin care activitatea supereroilor să fie declarată ilegală. Pentru că ce nevoie mai avem de supereroi când nu mai avem răufăcători, căci toți au fost prinși de acești supereroi? Dar mai mult, cine-i veghează pe eroi? (Frază cu dublu sens, cine-i veghează pe ei după ce încep să fie omorâți unul câte unul sau cine îi supraveghează să nu se dedea la, să spunem, măceluri în masă?)

Vândut în milioane de exemplare și, fără să verific amănunțit, dar numărul lor vorbește de la sine, cel mai premiat roman grafic al tuturor timpurilor, Watchmen, romanul despre care se spunea că ar fi imposibil de ecranizat, a fost transpus într-un film de către nimeni altul decât Zack Snyder, pe val la acea vreme datorită unui film cu zombi care a reanimat genul, dar mai ales a superproducției 300, iar mai apoi într-un serial produs de HBO ce doar împrumută elemente din carte și schimbă complet paradigma.

Beneficiind de excelentul și inspiratul aport al traducătoarei înseși, Iulia Gorzo, ediția cu numărul 55 a Clubului de carte Paladin a fost probabil cea mai reușită ediție de până acum a clubului, căci numai timpul limitat a făcut să se oprească discuțiile despre bomba atomică, influențe, confluențe, LGBT, fake news (vorbim aici de anii optzeci, da?), ceasul care ticăie și anunță apocalipsa nucleară (prezent la fiecare început de nou volum, întrucât noi am discutat despre omnibusul Watchmen, despre toate cele douăsprezece volume care alcătuiesc povestea), mușamalizări, evenimente și personaje reale (Watergate, Iran-Contra, războiul din Vietnam și atrocitățile comise acolo, Golful Porcilor, JFK, Războiul Rece, Cortina de Fier, Pale Horse etc.) mitologia complexă creată în interiorul poveștilor, sub-poveștile inventate de autori, decrepitudinea și atmosfera apăsătoare care domnește, este atotprezentă în toate poveștile, tehnica poveștii în ramă, nenumăratele fire narative care se întrepătrund și alcătuiesc abia la final o poveste închegată, care să ofere o privire de ansamblu a zbuciumatei lumi a supereroilor și a lumii pe care au modelat-o și care i-a modelat și ea la rândul ei. Și vă mai spun ceva: nu avem un happy-end. Verdict: o capodoperă! Lucru cu care am fost cu toții de acord.

Alan Moore, Dave Gibbons – Watchmen, Editura Grafic, 2018, trad. Iulia Gorzo