Club de carte Paladin #11 - Circe, Madeline Miller

„— Ai vrea să-mi porți copilul în pântece?

— Nu, nicicând, niciodată, am râs auzindu-l.

Nu s-a simțit jignit. Îi plăceau răspunsurile fără înconjur, căci n-aveai cum să-l rănești cu nimic până la sânge. M-a întrebat doar din curiozitate, căci îi stătea în fire să caute răspunsuri și să vâneze slăbiciunile celorlalți. Voia să vadă dacă îmi căzuse cu tronc. Numai că asemenea dulcegării îmi erau străine de-acum. Nu lâncezeam visând la el zile în șir și nu-i rosteam numele în pernă. Nu-mi era soț și de-abia dacă-mi era prieten. Era un șarpe veninos, asemenea mie, și astfel ne bucuram unul de altul.”

Discuție între zeul Hermes cel pișicher și Circe, o zeitate măruntă, fiica lui Helios, zeul-soare, cel care străbate cerul zi de zi într-un car tras de niște cai de aur, aducând lumina în lume, și a unei nimfe lipsite de inimă pe nume Perse, care cu mare bucurie s-ar lipsi de prezența în casa ei a fetei sale cu glas strident, pe care nu o îndrăgește nimeni și de care-și bat toți joc.

Ne aflăm la începuturile lumii, zeii se preumblă pe pământ și se împerechează cu cine apucă, indiferent că-s oameni, nimfe, semizei, proprii copii sau animale. Din aceste împerecheri iau naștere ființe insensibile la durerile celorlalți, lipsite de sentimente sau de vreo urmă de bun-simț. Asemenea făpturi sunt părinții și frații lui Circe, Pasifae (genial pasajul cu modul în care această soră a lui Circe ajunge să dea naștere celebrului Minotaur ascuns apoi în labirintul lui Minos construit de maestrul Dedal, monstru ucis mai apoi de Tezeu), Perses, Aietes, alți câțiva ceva mai lipsiți de importanță și bineînțeles, personajul care dă titlul poveștii.

„— Dacă și-ar dori, Zeus sau tatăl tău ar putea face asta. Care să fie însă motivul? Monștrii sunt binecuvântarea zeilor. Închipuie-ți câte rugăciuni li se adresează.”

În urma unor comploturi mârșave, fiica lui Helios este surghiunită pe o insulă pustie, Aiaia, ca să-și ispășească pedeapsa de-a fi atentat la viața zeilor olimpieni. Bine că Zeus nu apare mai des. Sau Hera. Ori Ares. Ne-am fi crucit de ce grozăvii au fost în stare. Cine știe nițică mitologie sau a crescut cu Legendele Olimpului, așa, ca mine, știe despre ce vorbesc.

Iar acolo, Circe se apucă de vrăji. Devine cea mai iscusită vrăjitoare a lumii antice, de fapt, iar traumele prin care a trecut în copilărie își arată acum hidoasele roade în toată splendoarea lor. Bine, ea transformă marinarii cei lacomi în porci pur și simplu ca să se apere și ca să pedepsească o nedreptate strigătoare la cer, nu din răutate sau ca să se distreze.

De fapt, am tot stat și am rumegat în minte asemenea idei: tot ce face Circe este un soi de răspuns, de ripostă la ce-i fac alții. Sau i-au făcut în trecut. Scylla primește o pedeapsă pe măsură după ce i-a furat iubitul cel hain la suflet, trezit zeu peste noapte, doar ca să se împăuneze cu cucerirea ei. Marinarii sunt transformați în porci doar când îi răspund grosolan și sar să profite de nurii ei, după ce s-au ospătat și au băut pe săturate la masa ei. Și așa  mai departe.

Doar Odiseu scapă nevătămat și ajunge să o transforme definitiv pe Circe. O nimfă-zeiță cu inimă bună, la origini, doar ea e singura căreia i se face milă de săracul titan Prometeu, groaznic pedepsit de zei pentru că a îndrăznit să le ofere focul oamenilor și, implicit, condiții de trai mai bune. Ea e singura care pare în stare de sentimente (nu zic umane), de iubire (față de o ființă inferioară ei și față de pruncul pe care până la urmă și l-a dorit), ea e cea pe care o chinuie remușcările pentru toți nevinovații care au pierit ori înghițiți de cele șase capete lacome ale monstrului Scylla, ori de vârtejul Caribda. Ea e singura care, așa cum se exprimă Odiseu, e zeița care parcă-și dorește cel mai puțin să fie zeiță.

Nu mi s-a părut o poveste feministă. Nici o interpretare în cheie feministă a unei povești desprinse din splendida și alambicata mitologie grecească. Mi s-a părut a fi o poveste despre transformare, evoluție și ce înseamnă să fii mamă, deși ești zeiță și nemuritoare pe deasupra. Apropo, sunt superbe paginile care urmează după nașterea lui Telegonus. Superb e și finalul unei povești pe care abia așteptam să o citesc, cel care m-a făcut să îi ofer cele binemeritate cinci stele.

„Slavă zeilor că nu trebuia să dorm! Clipă de clipă trebuia să spăl, să fierb, să curăț, să frec și să pun la muiat. Însă cum să fac toate astea, când în orice moment avea și el nevoie de ceva, de hrană, de schimburi și de somn? Ultimul îl crezusem dintotdeauna cea mai firească îndeletnicire a muritorilor, ca respiratul de ușoară, și totuși lui nu-i reușea deloc. Oricât l-aș fi înfășat, l-aș fi legănat sau i-aş fi cântat, tot urla, sughița și tremura până fugeau leii de el, până ce mă temeam că-și va face singur rău. Am croit o eșarfă în care să-l port, lipit de inimă. I-am dat ierburi liniștitoare, am ars rășini aromate, am chemat păsările să ne cânte la ferestre. Nimic nu mă ajuta, doar umblatul ― să merg prin casă, să merg pe dealuri, să merg pe țărm. Atunci se istovea în sfârșit, închidea ochii și adormea. Însă dacă mă opream și încercam să-l las jos, se trezea îndată. Și dacă mergeam fără oprire, tot se trezea una-două și se punea iar pe urlat. Avea în el un ocean de jale ale cărui şuvoaie se potoleau doar câteva clipe, căci n-avea fund să se deșerte cu totul. De câte ori nu m-am gândit atunci la pruncul zâmbitor al lui Odiseu? Am încercat și eu tertipul acela, bașca altele. Am ridicat în aer trupușorul moale al fiului meu și i-am promis că e în siguranță. S-a pus pe urlat și mai abitir. Blândețea prințului Telemah pesemne că se trăgea de la Penelopa, mi-am zis eu. Eu mă alesesem cu pruncul pe care-l meritam.”

Pe 30 iulie dezbatem Circe (traducere din limba engleză de Ioana Filat) în cadrul Clubului de carte Paladin #11, care se desfășoară online. Mai multe detalii, pe facebook. 

Madeline Miller, Circe

Traducere din limba engleză de Ioana Filat

Editura Paladin, 2020

Un text de Liviu Szoke, moderatorul clubului de carte Paladin