„Numărul de locuri din rai e limitat, numai în iad intrarea e mereu liberă.”

Cu un citat ce aduce oarecum cu opera lui Dante am hotărât să încep încercarea de recenzie a romanului pe care îl vom discuta vinerea aceasta la ediția aniversară a Clubului de carte Paladin. O poveste cruntă, densă și groaznic de întunecată, așa cum îi șade bine oricărei povești postapocaliptice care se respectă.

Moscova și lumea toată au fost rase de pe fața pământului în urma unui cataclism nuclear, după ce oamenii au vrut să-și încordeze mușchii și să-și dovedească unul altuia care deține bombele nucleare mai nimicitoare. Numai că s-au distrus unii pe alții, iar norocul, ar spune unii, sau nenorocul, ar spune alții, a făcut ca în capitala măreței Rusii să se afle cele mai adânci linii de metrou din toată lumea. Așa că puținii supraviețuitori rămași în urma distrugerilor colosale s-au retras în aceste catacombe și și-au văzut de viață mai departe.

Au trecut ani buni de atunci, iar supraviețuitorii se luptă să răzbată peste încă o zi de atacuri din partea nenumăraților mutanți rezultați în urma radioactivității care va face de nelocuit pământul încă mulți ani de-acum încolo. S-au înființat colonii în stațiile odinioară strălucitoare și pline de lumini și marmură în toate culorile, s-au stabilit ierarhii în funcție de diverse criterii, s-au creat alianțe și s-au clădit prietenii, dar și dușmănii vechi de când lumea a coborât în tunelurile metroului.

Artiom, personajul principal al poveștii, se chinuie să facă față roiurilor de Întunecați care zi de zi, noapte de noapte, dau năvală dinspre Grădina Botanică în stația lor de metrou. Acolo se pare că radiațiile și-au făcut cel mai mult de cap și natura pervertită a dat naștere unor monștri demni de cele mai înfricoșătoare coșmaruri. Rămas orfan în urma unei celebre invazii a șobolanilor, micul Artiom a fost crescut, așa cum s-a putut, de un tată vitreg pe nume Suhoi. Iar în urma unei întâlniri cu un celebru stalker pe nume Hunter, Artiom primește o misiune.

O misiune pe care, aparent, doar el o poate duce la îndeplinire. Însă nici el nu este sigur în ce constă această misiune. Știe doar că el este considerat un ales. Așa că pleacă din stația care i-a fost cămin până acum, când a ajuns la douăzeci și patru de ani, și, însoțit de câteva călăuze și amici înarmați până în dinți, își încep aventura care îi va aduce până-n celebrul Polis, locul tuturor posibilităților.

Însă cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, tânărul Artiom trece prin niște experiențe pe lângă care până și conflictele cu Întunecații ce scoteau urlete de-ți îngheța sângele în vine nu mai par chiar așa de temut.

Un adevărat bildungsroman cu tente horror, Metro 2033 reprezintă de fapt o călătorie inițiatică printr-un adevărat coșmar, o experienţă de maturizare pentru tânărul Artiom, străbătută de idei filosofice mai mult sau mai puțin trăsnite, trecând prin revistă toate curentele, opiniile și ideile pe care s-a întemeiat societatea modernă, trecând prin fascism, socialism, comunism, totalitarism. De-a lungul drumului el este permanent în pericol de-a fi împușcat, devorat de monștri nemaivăzuți, spânzurat, înecat în dejecții, frăgezit, tranșat și înfulecat de canibali, îndoctrinat, înghițit de creatura uriașă și mlăștinoasă care și-a făcut sălașul în subsolurile Kremlinului, dat drept hrană la puii pterodactililor ce bântuie la suprafață, scăpând mereu ca prin urechile acului, în ultima secundă și printr-un noroc formidabil, dar hotărât să meargă mai departe, ca să-și atingă scopul cu care a pornit în această aventură care îl va transforma nu doar pe el, ci și pe cititor.

Am citit cartea acum vreo patru ani, imediat după apariție, și la momentul respectiv nu prea m-a dat pe spate. Cum am auzit adesea în ultima vreme, „nu mi-a confirmat așteptările.” Mă așteptam la bătălii nonstop, la aventuri care se țin la lanț, la înfruntări epice între oameni și mutanții înfiorători prin galeriile întunecoase și tunelurile de metrou moscovite, nu la o poveste despre maturizare, transformare și evoluție. Nu la adânci și prelungi cugetări filosofice, cărora abia acum, la a doua lectură, le-am găsit sensul: ele îl transformă pe tânărul și inocentul Artiom într-un adevărat erou de legendă, purtat pe umeri de o seamă de eroi (e drept, mulți dintre ei cu mințile rătăcite) ale căror nume vor rămâne și ele pe buzele celor salvați de ei.

E-adevărat, personajele feminine fac doar act de prezență, nici minorităţile nu sunt reprezentate suficient, nici cu culorile nu prea s-a deranjat autorul, căci pesemne că la momentul apariției poveștii încă nu apucase corectitudinea politică să-și arate colții, dar merge și așa. Merge chiar bine. E drept, drumul e lung și plicticos pe alocuri, dar acțiunea este salvată de două formidabile scene de acțiune dinspre final, când ne trezim față în față cu Bibliotecarii care apără cu dinții și cu ghearele (la propriu) avuția culturală rămasă, însă cine are răbdare și cunoaşte un pic de istorie a poporului rus, va avea multe de câștigat în urma acestei experiențe. Cine nu... va citi ceva altfel, altfel decât înșiruirea de explozii și părți de cadavre împrăștiate pe pereți și cum atotputernicul om alb salvează lumea încă o dată.

„Un cartuș ― o moarte. Sfârșitul vieții cuiva. O sută de grame de ceai ― cinci vieți de om. Un baton de salam? Vă rog, nu e scump deloc, costă numai cincisprezece vieți. O haină bună din piele de calitate, vândută azi la reducere, costă, în loc de trei sute, numai două sute cincizeci ― economisiți cincizeci de vieți. Volumul schimburilor comerciale din această piață era egal cu numărul de locuitori ai metroului.”

Dmitri Gluhovski, Metro 2033

Traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu

Editura Paladin, 2016

Un text de Liviu Szoke, moderatorul clubului de carte Paladin