Deși eram un împătimit al filmelor cu supereroi și sunt în continuare, timpul nu mi-a mai permis să țin pasul cu ele și am rămas, astfel, mult în urmă. M-am rezumat la câteva seriale („The Boys”, „Swamp Thing” sau „Doom Patrol”, plus câteva episoade din „Chilling Adventures of Sabrina”) și cam atât. Același lucru s-a întâmplat și cu romanele grafice, pe care am ajuns să le neglijez, în dauna romanelor care apar într-un ritm amețitor.

Deci nu e de mirare că deși Grafic-Art, fiind cam singura editură de la noi specializată în benzi desenate și romane grafice, publică tot ce e mai bun existent pe piață, eu am ajuns să citesc abia acum „Sandman”. Despre Sandman, ca personaj, nu știam aproape nimic înainte de acest prim volum. Văzusem un film horror cu foarte mult timp în urmă, intitulat parcă la fel, și cam atât.

Mare păcat. „Sandman”, primul volum, este un adevărat deliciu, deși nu am apucat să-l savurez pe îndelete, așa cum merita de fapt, ci m-am concentrat mai mult pe povestea imaginată de Neil Gaiman și mai puțin pe aspectele grafice, la care de altfel nici nu mă pricep absolut deloc, dar lăsându-mă totuși și furat, când și când, ba de câte un personaj grotesc, ba de un demon hidos, ba de cum și-au imaginat artiștii personajele schițate de Gaiman, cum ar fi John Constantine, pe care, până la serialul din păcate anulat prematur, îl știam doar interpretat de Keanu Reeves, ba de Moartea ce, din nefericire, apare doar pasager și abia la urmă, ba de un vis feeric sau de unul macabru, așa că aș enunța următoarea concluzie: Ca să prinzi toate substraturile, ca să înțelegi motivațiile personajelor și amploarea adevărată a unei asemenea capodopere, ai nevoie nu de una, nici de două, ci de mult mai multe lecturi.

„Sandman”, o poveste urban-fantasy serioasă, devenită de mult timp una cult și doldora de referințe pe care doar adevărații cunoscători le pot surprinde în întregime, este o lume în sine, un univers, ba chiar un multivers, în care personaje din alte benzi desenate cu supereroi își dau întâlnire, chiar dacă pasager, deși sper că unele vor mai apărea și în volumele următoare (disclaimer: nu am citit volumele următoare, așa că habar nu am la ce să mă aștept mai departe), și se confruntă sau colaborează pentru a-l ajuta sau a-i pune bețe în roate bietului Morfeu cel închis într-o sferă de sticlă vreme de șaptezeci de ani de un mag cu suflet hain și plin de lăcomie, care însă evadează până la urmă și pornește pe urma obiectelor magice pierdute, ca să-și recapete puterea de odinioară.

Mesajul care mie mi s-a părut că răzbate de aici ar fi următorul: puterea corupe sufletele slabe. Indiferent că ești făptură magică, demon, arhanghel, Moartea, Diavolul sau un biet om plin de defecte și păcate. Iar puterea absolută corupe în mod absolut. Vezi Morris Burgess, fiul acestuia sau John Dee. Nu mai zic de demoni ce se trezesc în poală cu vreun talisman magic și care cred că acesta le va da puterea să se măsoare cu cei mari.

Morfeu, sau Sandman, cum i se mai spune, este un personaj prea complex pentru ca al său caracter să fie surprins în doar câteva rânduri. Iar de „Sandman”, romanul grafic, povestea în sine, nici nu mai zic. Mai ales că persoana care a scris aceste rânduri mai are mult până să deprindă tehnici, idei, personaje, graficieni, scriitori, edituri și cine a scris despre ce și când anume, darămite să intre în pâine tocmai cu una dintre capodoperele acestui gen. Însă timp este, al doilea volum al seriei a apărut și el, iar cu răbdare, foarte multă răbdare, și perseverență, se pot deprinde și dedesubturile acestei arte a benzilor desenate.

Însă mai multe, joi, 24 septembrie, în cadrul clubului de carte Paladin numărul treisprezece, când vom dezbate, în scris, pe grupul de Facebook Club de carte Paladin, acest roman grafic celebru.

Neil Gaiman, Sandman #1. Preludii și nocturne

Traducere din limba engleză de Alex Văsieș

Editura Grafic, 2019

               Un text de Liviu Szoke, moderatorul clubului de carte Paladin