Club de carte Paladin #14 - Helliconia #1. Primăvara, Brian Aldiss

Steaua B, pe care băștinașii de dedesubt o numeau Batalix, era un soare modest din clasa spectrală G4. În termeni reali, era ceva mai mică decât Sol, raza ei fiind 0,94 din cea a lui Sol. Mărimea ei aparentă văzută de pe Helliconia era de 76 la sută din cea a lui Sol văzută de pe Pământ. Cu o temperatură a fotosferei de 5.600 de grade Kelvin, luminozitatea ei era de numai 0,8 din cea a lui Sol. Avea o vârstă de aproximativ cinci miliarde de ani.

Steaua mai îndepărtată, cunoscută pe planetă ca Freyr, în jurul căreia se rotea steaua B, era un obiect mult mai impresionant, văzută de pe Avernus. Steaua A era o supergigantă albă, strălucitoare, de clasă spectrală A, cu o rază de șaizeci și cinci de ori mai mare. Masa ei era de 14,8 ori mai mare decât a lui Sol, iar temperatura la suprafață ajungea la 11.000 de grade Kelvin, spre deosebire de cea a lui Sol, care era de 5.780 de grade.

Helliconia este o saga în trei volume, însă nu SF, cum e percepută în mod aproape unanim, ci fantasy. Premisa e SF, ideea centrală e SF, însă desfășurarea acțiunii are toate trăsăturile caracteristice pentru a putea fi definită ca fantasy: făpturi stranii, bătălii să le zicem epice, zei necunoscuți, civilizații apuse și dispărute, sau înfloritoare pentru scurtul timp îngăduit de anotimpuri ceva mai călduroase și așa mai departe.

Eu unul mi-aș fi dorit ceva mai mult știință, ceva studii mai aprofundate, ceva mai multă implicare din partea savanților pământeni de pe stația spațială Avernus (da, știu, este oferită și o explicație pentru „lipsa lor de implicare” în acest prim volum), trimiși cu tot cu familii să studieze fascinanta planetă Helliconia. Nu e cazul, din păcate, așa că sefistul din mine a rămas extrem de nemulțumit din această cauză, iar nemulțumirea n-a putut fi complet ștearsă nici de povestea fantasy a măririi și decăderii nu unei civilizații, ci unei comunități care reușește să scape de jugul iernii și să înflorească, parțial, datorită venirii primăverii.

Nu știu dacă Brian Aldiss a încercat, în 1982, să scrie o satiră politică sau socială apelând la mijloacele oarecum neconvenționale ale ficțiunii speculative. Dacă asta a încercat, ei bine, eu zic că a reușit, căci substratul social, politic și religios răzbate clar din poveste. Dacă însă a vrut să scrie, totodată, și o poveste antrenantă, care să te facă să te atașezi de un personaj, de o comunitate, de un popor sau chiar de-o întreagă rasă, ei bine, atunci cred că lucrul acesta nu prea i-a reușit. Sunt prea multe personaje, sunt prea anemic schițate, se întâmplă prea multe și nu se întâmplă nimic, în același timp, cale de zeci de pagini, ca să zici că ai citit o poveste antrenantă, cu început, mijloc și final, și de ale cărei personaje să te fi apropiat.

Dar poate că e vorba doar de gustul meu, poate de vină e doar faptul că m-am așteptat la un roman SF solid și interesant, iar în schimb am primit o poveste fantasy cum se scria în anii de dinainte să mă fi născut eu. Dacă-i așa sau nu, rămâne să judecați și singuri, citind povestea. Care se continuă, atenție, în celelalte volume.

Drama generațiilor truditoare ale Helliconiei se juca pe o scenă formată din împrejurări care influențau tot restul. Anul planetei în jurul lui Batalix ― steaua B pentru savanții de pe Avernus ― dura 480 de zile (anul „mic”). Dar Helliconia avea și un An Mare, despre care oamenii din Embruddock nu știau nimic în prezent. Anul Mare era perioada de care steaua B și planetele ei aveau nevoie ca să descrie o orbită în jurul lui Freyr, steaua A a savanților.

Acel An Mare dura 1825 de ani Helliconieni „mici”. Din moment ce un an helliconian mic era echivalentul a 1,42 de ani tereștri, asta însemna un An Mare de 2592 de ani tereștri ― o perioadă de-a lungul căreia multe generații înfloreau și părăseau scena.

Anul Mare reprezenta o călătorie eliptică enormă. Helliconia era cu puțin mai mare decât Pământul, cu o masă de 1,28 de ori mai mare decât cea a Pământului. Și totuși, în cursul acelei călătorii eliptice, traversând mii de ani, devenea aproape două planete diferite ― una înghețată la apoastru, când era cel mai departe de Freyr, una supraîncălzită la periastru, când ajungea cel mai aproape de Freyr.

Cu fiecare an mic, Helliconia se apropia de Freyr. Primăvara era pe cale să-și anunțe sosirea într-un mod spectaculos.

Brian Aldiss, Helliconia #1. Primăvara

• Traducere din limba engleză de Ștefan Ghidoveanu

Editura Paladin, 2018

  Un text de Liviu Szoke, moderatorul clubului de carte Paladin