„— Mama ta a murit ca să te salveze pe tine. Dacă e un lucru pe care Voldemort nu-l poate înțelege, acela e dragostea. N-a fost în stare să priceapă că iubirea puternică pe care ți-o purta mama ta și-a lăsat propria amprentă. Nu o cicatrice, nu un semn vizibil… Să fii iubit cu o dragoste atât de puternică, chiar dacă cel care te-a iubit nu mai este, te face să fii protejat pentru totdeauna. E ca o armură…”

Zeci și zeci de milioane de cititori, de toate vârstele și de pe tot mapamondul, nenumărate filme și o adevărată industrie, și o serie care cu siguranță a marcat mai multe generații și o va face în continuare. Se poate spune aproape sigur că Harry Potter a fost seria care a atras definitiv milioane și milioane de copii către lectură și că a reprezentat un imens bine pentru literatură în special și cultură în general.

În mod sigur Joanne Rowling, după ce se confruntase ani de-a rândul cu tot soiul de probleme, depresie și respingeri peste respingeri din partea editurilor, nu își închipuia vreo clipă imensul succes pe care avea să i-l aducă seria cu copilul care merge la o academie de vrăjitori pentru a-și împlini destinul și a salva în final lumea. Noroc că a primit o șansă din partea Editurii Bloomsbury și și-a văzut în sfârșit visul cu ochii: cartea i-a fost publicată, iar restul e istorie.

Apariția în limba română a primului volum cu Harry Potter m-a prins la liceu, la Brăila. Începuse deja să se vorbească despre o carte bună, dar scânteia încă nu se produsese. La noi. Probabil că s-a transformat în vâlvătaie după apariția primului film, apoi bolovanul a pornit la vale și nu s-a mai oprit până când seria nu s-a transformat într-una de căpătâi pentru orice iubitor de fantasy care se respectă.

Pentru că, deși există zeci și zeci de cărți care te marchează de-a lungul vieții, doar câteva rămân pentru totdeauna în memorie, doar câteva au darul de-a marca generații de-a rândul de cititori mai mari sau mai mici, doar câteva devin sinonime cu un gen sau subgen. Harry Potter este una dintre acele puține cărți care, alături de să spunem Jocurile Foamei, saga Amurg, poate și Eragon și, să zicem și Divergent, vor dăinui. Depinde, firește, de gusturi în ce măsură sunt apreciate de fiecare.

Întrebându-i pe cei de la Clubul de carte Paladin de ce au rămas fermecați, poate și marcați de această serie pe care mulți o consideră pentru copii (ea fiindu-le adresată preponderent copiilor, însă depinde foarte mult și la ce vârstă, cu ce ochi și cu ce experiență în materie de lecturi o citești), majoritatea au răspuns că este o serie extrem de profundă, cu nenumărate substraturi, întunecată, complexă și extraordinar de bine scrisă. Deși Rowling debuta practic cu acest prim volum despre care am discutat la final de martie, nu s-ar zice.

Găsim aici ecouri atât din scriitori clasici, cât și din Tolkien, folclor sau, de ce nu, Terry Pratchett. Și una este să citești seria Harry Potter la zece ani, alta la douăzeci, alta la patruzeci. Se preschimbă, devine altceva, își dezvăluie treptat-treptat complexitatea, amploarea, înțelegi altfel personajele, caracterul fiecăruia, motivele și motivațiile care stau în spatele acțiunilor lor, tipologiile, amploarea lumii acesteia extraordinar de complexe ce capătă noi dimensiuni de la un volum la altul, pe scurt, este o serie ce devine din ce în ce mai bună și din ce în ce mai complexă până la un anumit punct, iar jocurile de cuvinte, expresiile năstrușnice, poreclele sau chiar numele proprii, metaforele, simbolistica, toate își aduc contribuția pentru a face din această serie una de referință în istoria literaturii fantasy în special și a literaturii, simplu spus, în general.

„— Spune-i Voldemort, Harry. Spune întotdeauna lucrurilor pe nume. Teama de un nume nu face decât să sporească teama de cel ce poartă acel nume.”

J.K. Rowling – Harry Potter și piatra filosofală, Editura Arthur, 2015, trad. Florin Bican