„Un vrăjitor din Pământșimare”, Ursula K. LeGuin
Într-o seară mohorâtă de februarie, într-un București amenințat de viscol și frig și alte intemperii neplăcute, câțiva temerari ne-am luat totuși inima în dinți și ne-am aventurat la 1Up Gamers Pub ca să discutăm despre prima parte a seriei Pământșimare a Ursulei K. LeGuin. Ce a urmat, în rândurile următoare.
Legendara autoare americană a scris romanul în 1968, la cererea unui editor care dorea o carte fantasy pentru adolescenți. Până atunci, magicienii din literatură (ca Merlin sau Gandalf) apăreau mereu ca niște bătrâni înțelepți, gata formați și puși pe fapte mari. Ursula s-a întrebat însă: „Cum au fost acești oameni când erau tineri? Cum au învățat tot ceea ce știu acum?”
Spre deosebire de Tolkien, care s-a inspirat masiv din mitologiile nordice și britanice, LeGuin și-a îndreptat atenția spre Orient. Pământșimare este profund influențată de taoism. Ideea de Echilibru (The Balance) nu este de fapt despre lupta dintre Bine și Rău, ci despre armonia dintre opusuri. O altă sursă majoră a fost antropologia (tatăl ei fiind un antropolog faimos), ceea ce se vede în modul incredibil de detaliat în care ea a construit culturile și tradițiile arhipelagului.
Povestea îl urmărește pe Ged, un băiat dintr-un sat de munte care descoperă că are un talent nativ uriaș pentru magie. După ce-și salvează satul folosind o vrajă simplă, dar impresionantă, el ajunge să studieze la faimoasa școală de magie de pe insula Roke. Ged este strălucit, dar și extrem de mândru, iar această aroganță îl împinge să încerce o vrajă interzisă: invocarea spiritului unui mort.
Consecința este însă catastrofală. În loc de spiritul dorit, el eliberează în lume o umbră – o creatură de un rău pur, care mai apoi începe să-l vâneze. Restul cărții reprezintă o călătorie disperată pe mări și pe insule uitate, în care Ged nu mai fuge doar pentru a-și salva viața, ci încearcă să găsească o cale de-a repara ceea ce a distrus, confruntându-se cu propriile limite și cu întunericul pe care l-a adus fără să vrea la lumină.
La început, motorul lui Ged e setea de recunoaștere. El vrea să fie cel mai bun, să fie văzut, remarcat și respectat. Motivația lui este alimentată de o nesiguranță profundă mascată de aroganță. Mai târziu, după incidentul cu umbra, motivația lui se schimbă radical: devine una de supraviețuire și responsabilitate. El nu mai caută puterea, ci înțelegerea. Vrea să știe cine e cu adevărat și cum poate să restabilească echilibrul pe care l-a încălcat.
Maturizarea lui Ged este una psihologică, aproape terapeutică, și trece prin câteva etape clare:
Numele și Puterea: Prima lecție e că dacă știi numele adevărat al unui lucru asta îți dă putere asupra lui. Ged învață că magia nu e un spectacol, ci o responsabilitate extrem de dificilă.
Hubris (Mândria excesivă): E perioada aceea în care el are impresia că legile universului nu i se aplică și lui și eliberează umbra, aceasta fiind de fapt prăbușirea necesară oricărei transformări și dezvoltări ulterioare.
Vulnerabilitatea: Ged trece de la postura de vânător (vrăjitorul atotputernic) la cea de pradă, învățând pe parcurs ce înseamnă frica și umilința, etape esențiale pentru a-și stăpâni egoul.
Și ar mai fi o etapă, dar înseamnă un spoiler masiv, iar pentru cei care n-au citit totuși cartea ar fi mai bine să mă opresc aici. Un vrăjitor din Pământșimare e o carte foarte reușită tocmai pentru că ea ne învață că cea mai mare bătălie nu se dă cu un dragon sau cu un stăpân al întunericului, ci cu propria noastră mândrie.
Din punct de vedere simbolic, Umbra reprezintă piesa centrală a romanului, reprezentând „Eul” neexplorat sau reprimat. În psihologia jungiană, umbra cuprinde toate acele părți ale personalității noastre pe care le considerăm inacceptabile (furia, mândria, frica). Atâta timp cât Ged fuge de ea, Umbra prinde putere și îl sleiește de energie; în momentul în care se întoarce și o numește cu propriul său nume, ea își pierde caracterul terifiant. Gestul simbolic de a „numi” răul ca fiind parte din tine este actul suprem de autocunoaștere. Lumea din Pământșimare, formată dintr-un arhipelag de insule înconjurate de un ocean infinit, oglindește perfect această temă: insulele sunt conștiința noastră, micile fragmente de certitudine, în timp ce marea e subconștientul vast și periculos pe care trebuie să învățăm să-l navigăm.
În final, simbolistica Numelui Adevărat subliniază ideea că limbajul și adevărul sunt fundamentale pentru realitate. În Pământșimare, a minți în limba magiei e imposibil, deoarece magia este adevărul. Ursula K. LeGuin ne sugerează că pierderea integrității interioare – adică să spui una și să fii alta – e adevărata sursă a haosului. Astfel, drumul lui Ged de la un băiat arogant la un mag liniștit e de fapt o metaforă pentru procesul de individualizare: trecerea de la imaginea falsă pe care o proiectăm în lume la acceptarea curajoasă a propriei identități, cu tot cu lumini și umbre.
LeGuin știa că în viața reală rareori ne luptăm cu stăpâni ai întunericului care vor să cucerească lumea. Cele mai mari obstacole, cele care ne țin treji noaptea și ne sabotează succesul, sunt propriile noastre nesiguranțe, traume sau greșeli din trecut. Alegând să facă din umbra lui Ged antagonistul principal, ea a transformat o aventură fantastică într-o hartă a maturizării interioare. E mult mai onest să le spui tinerilor că monstrul de care se tem e de fapt o parte din ei pe care trebuie să învețe să o gestioneze.
Pentru ea, ideea de-a învinge răul prin forță era o eroare logică. În taoism, universul nu este împărțit în Buni și Răi care trebuie să se extermine reciproc, ci în energii care trebuie echilibrate (Yin și Yang). Dacă Ged ar fi distrus umbra printr-o luptă epică cu săbii sau vrăji ofensive, el ar fi negat o parte din propria existență. Prin această abordare, LeGuin ne spune că nu poți să ai lumină fără să proiectezi o umbră, iar înțelepciunea constă în acceptarea acestui pachet complet, imperfect, dar necesar.
Dacă răul este un personaj extern (ca Sauron sau Voldemort – că tot vom discuta în aprilie despre un nou volum cu Harry Potter, al treilea), atunci tu, eroul, ești prin definiție cel bun și tot ce faci e justificat. Dar când răul e creat de tine, prin aroganța ta, nu mai ai cum să pozezi în victimă. LeGuin forțează personajul (și cititorul) să-și asume responsabilitatea deplină. Nu poți să aștepți un salvator; tu ai stricat echilibrul, tu trebuie să-l repari.
Deși este o carte despre magie, Ursula K. LeGuin o folosește pentru a demonta iluzia puterii nelimitate. În multe povești fantasy, magia reprezintă o soluție la probleme. În Un vrăjitor din Pământșimare, magia este deseori sursa problemei dacă nu e dublată de etică. Eliminând antagonistul extern, ea a mutat miza de la „cât de puternic este vrăjitorul” la „cât de integru este omul”. E o mișcare curajoasă, pentru că e mult mai greu să scrii o poveste captivantă despre cineva care se luptă cu propriul ego decât despre cineva care înfrânge dragoni (deși avem și un dragon memorabil în carte, dar și acolo, Ged îl învinge prin minte și nume, nu prin forță brută – un episod care însă ne-a dezamăgit pe toți participanții la clubul de carte, întrucât ne doream o confruntare ceva mai… epică).
Una dintre cele mai evidente concluzii ale poveștii e aceea că libertatea adevărată vine din acceptarea limitelor. Într-o lume în care magia îți permite, teoretic, să faci orice, LeGuin ne arată că a avea putere nu înseamnă să o folosești pentru a domina mediul, ci pentru a te stăpâni pe tine însuți. Ged învață că fiecare acțiune, oricât de măruntă ar fi ea, are un ecou în Echilibru. Lecția pe care o deprinde el este una extrem de actuală: nu putem devora (sau distruge chiar) sau schimba lumea după bunul nostru plac fără a plăti un preț, iar maturitatea înseamnă să înțelegi că tu ești de fapt doar o parte dintr-un întreg, nu centrul lui.
Ursula K. LeGuin – Un vrăjitor din Pământșimare, Editura YoungArt, 2016, trad. Maria Ioniță
