Avanpremieră: Neal Stephenson, "Seveneves. Șapte Eve"
Luna explodează pe neașteptate, fragmentându-se în șapte blocuri pe care oamenii de știință le botează Cap de Cartof, Domnul Titirez, Ghindă, Sâmbure de Piersică, Polonic, Grasul și Boabă de Fasole. Însă veștile pe care le anunță aceste nume comice nu sunt deloc vesele: omenirea se pregătește de Apocalipsă sau, mai bine, zis, se pregătește să o înfrunte. Este premisa de la care pleacă Seveneves. Șapte Eve, cel mai recent thriller SF semnat de Neal Stephenson (dacă nu socotim un volum din 2017 scris în colaborare).
Stephenson este unul dintre cei mai mari autori care activează în interiorul genului, deși de fapt îi traversează cu ușurință frontierele către mainstream sau înspre alte genuri. Oricine i-a citit măcar o carte a reținut complexitatea conceptuală care-i caracterizează lumile, inteligența speculativă, narațiunile arborescente care oferă o imersiune completă. Seveneves. Șapte Eve este un tur de forță care pune în valoare toate aceste calități.
Regizorul Ron Howard (Apollo 13, A Beautiful Mind, Solo: A Star Wars Story) pregătește o adaptare cinematografică a romanului.
„Luna a explodat pe neașteptate și fără vreun motiv vizibil. Era în creștere, cu doar o zi înainte de faza plină. Era ora 05.03.12 UTC. Momentul avea să fie desemnat mai târziu drept A+0.0.0 sau, pur și simplu, Zero.
Un astronom amator din Utah a fost prima persoană de pe Pământ care și-a dat seama că se întâmpla ceva neobișnuit. Cu câteva clipe mai înainte, observase o pată de obscuritate înflorind în vecinătatea formațiunii Reiner Gamma, lângă ecuatorul Lunii. A presupus că era un nor de praf expulzat dintr-o coliziune cu un meteorit. Și-a scos telefonul și a postat pe blog despre eveniment, mișcându-și degetele înțepenite (fiindcă se afla sus, pe munte, iar aerul era pe cât de limpede, pe atât de rece) cât putea de repede ca să-și asigure întâietatea asupra subiectului. Alți astronomi aveau să-și îndrepte în curând telescoapele în direcția aceluiași nor de praf – poate o făceau deja! Dar – presupunând că era în stare să-și miște degetele îndeajuns de iute – el avea să fie primul care atrăgea atenția asupra fenomenului. A lui avea să fie faima; dacă meteoritul lăsa un crater vizibil, poate chiar va purta numele lui.
Numele i-a fost uitat. Până să-și scoată telefonul din buzunar, craterul lui nu mai exista. Nici Luna.
După ce și-a băgat telefonul în buzunar și și-a lipit iar ochiul de ocularul telescopului, i-a scăpat o înjurătură, fiindcă tot ce vedea era o ceață maro-aurie. Probabil că bruscase telescopul și-l defocalizase. S-a apucat să răsucească de zor rotița de focalizare. Nu i-a fost de folos.
În cele din urmă, și-a îndepărtat fața de telescop și s-a uitat cu ochiul liber la locul în care ar fi trebuit să fie Luna. În momentul acela a încetat să mai fie om de știință, cel care acordă întâietate informației, și a devenit la fel ca milioane de alți oameni de pe continentul american, căscând gura de uimire și înfiorare în fața celui mai ieșit din comun lucru pe care îl văzuseră vreodată oamenii pe cer.
În filmele artistice, planetele care explodează se transformă într-o minge de foc și încetează să mai existe. Cu Luna nu s-a întâmplat așa. Agentul (cum a ajuns mai apoi să i se spună misterioasei forțe care a făcut asta) a degajat o cantitate foarte mare de energie, fără îndoială, dar nici pe departe suficientă ca să transforme în văpaie toată substanța Lunii.
Teoria cel mai larg acceptată a fost că norișorul de praf observat de astronomul din Utah fusese cauzat de un impact. Că Agentul, cu alte cuvinte, venise din exteriorul Lunii, îi străpunsese suprafața, se cufundase adânc în miezul ei și apoi își eliberase energia. Sau că pur și simplu își continuase înaintarea și ieșise pe partea cealaltă, depozitând pe drum suficientă energie, încât să sfărâme Luna. O altă ipoteză susținea că Agentul era un dispozitiv îngropat în Lună de extratereștri în vremuri primordiale și programat să detoneze atunci când erau îndeplinite anumite condiții.
În orice caz, rezultatul a fost că, la început, Luna s-a fracturat în șapte bucăți mari și în nenumărate altele mai mici. Iar apoi aceste bucăți s-au împrăștiat suficient cât să devină observabile ca obiecte separate – uriași bolovani neregulați –, dar nu destul ca să-și continue deplasarea separat unele de altele. Bucățile de Lună au rămas înlănțuite gravitațional, un ciorchine de stânci gigantice orbitându-și haotic centrul de gravitație comun.
Acel punct – înainte centrul Lunii, acum însă doar o abstracțiune în spațiu – a continuat să se învârtească în jurul Pământului la fel cum o făcuse miliarde de ani până atunci. Așa că, din momentul acela, când ridicau privirea spre cerul nopții să se uite la locul în care ar fi trebuit să vadă Luna, oamenii de pe Pământ vedeau în schimb constelația de bolovani albi rostogolindu-se alene.
Sau cel puțin asta au văzut când s-a risipit praful. În primele ore, ceea ce fusese Luna devenise doar un nor ceva mai mare decât ea, care s-a înroșit înainte de revărsatul zorilor și a apus la vest sub ochii consternatului astronom din Utah. Cât a fost noaptea de lungă, toată Asia a privit în sus la o ceață de culoarea Lunii. În interior, pete strălucitoare începeau să iasă în evidență pe măsură ce particulele de praf cădeau pe cele mai apropiate bucăți grele. Europa și apoi America au fost cadorisite cu o imagine clară a noii situații: șapte stânci gigantice în locul unde ar fi trebuit să se afle Luna.
Înainte ca liderii lumii științifice, ai lumii militare și ai celei politice să înceapă să folosească termenul «Agent» pentru a desemna ceea ce aruncase Luna în aer, cea mai comună interpretare a cuvântului, cel puțin în mintea publicului larg, fusese în sensul conferit de literatura pulp și de filmele de categorie B, acela de agent secret sau de agent FBI. Poate că unele persoane cu gândire mai tehnică l-or fi folosit cu sensul de substanță chimică, precum agenții de curățare. Cel mai aproape de sensul care avea să-i fie atribuit după aceea pentru totdeauna era felul în care îl foloseau scrimerii și practicanții de arte marțiale. Într-un antrenament de scrimă, când un participant se pregătește să lanseze un atac, iar celălalt urmează să-i dea riposta, atacatorul este cunoscut drept agent, iar celălalt este cunoscut ca primitor. Agentul acționează. Primitorul e pasiv. În acest caz, un Agent necunoscut a acționat asupra Lunii. Luna și odată cu ea toate ființele omenești trăitoare pe tărâmul de sub Lună au reprezentat destinatarul pasiv al acelei acțiuni. Mult mai târziu, e posibil ca oamenii să se trezească și să treacă la acțiune, să fie din nou agenți. Dar deocamdată și încă multă vreme de acum înainte, nu vor fi altceva decât primitori.”
