Avanpremieră "Pământul iubit de zei", de Guy Gavriel Kay

Pământul iubit de zei este o combinație de roman istoric (decor: China din vremea dinastiei Tang, secolul al optulea) și de low fantasy. Un astfel de mixaj reprezintă de altfel specialitatea autorului canadian Guy Gavriel Kay, care a mai tratat în cheie fantasy și Constantinopolul din vremea lui Iustinian sau Spania din vremea Cidului. Publicat în 2010, Pământul iubit de zei spune povestea lui Tai, fiul mijlociu al unui general imperial, care alege ca formă de doliu după tatăl său retragerea într-un loc al nimănui, aflat la granița dintre China și Tibet. Acolo se desfășurase o bătălie sângeroasă în urma căreia generalul fusese încărcat de onoruri. De-a lungul celor doi ani de doliu, Tai își va petrece timpul îngropând rămășițele celor morți pe câmpul de luptă. Își va atrage astfel respectul ambelor tabere, chinezi și tibetani, dar și un dar din partea ultimilor: 250 de Cai Celești. Darul este neprețuit, dar în același timp va pune viața lui Tai în primejdie.

«Războiul nu fusese continuu. Niciun război nu e continuu, niciodată şi nicăieri, cu atât mai puţin într-o depresiune muntoasă atât de îndepărtată, unde aprovizionarea constantă a armatei era o problemă pentru ambele ţări, oricât de războinici sau de ambiţioşi le-ar fi fost regii şi împăraţii.

Ca urmare, existaseră colibe construite de pescari sau de păstorii care îşi păşteau oile şi caprele pe aceste pajişti alpine în răstimpul în care soldaţii nu veneau aici să se omoare unii pe alții. Multe dintre colibe fuseseră distruse, însă câteva rămăseseră în picioare. Tai locuia într-una dintre ele, aşezată la nord, la poalele unei pante acoperite de pini, la adăpost de asprimea vântului. Coliba era veche de aproape o sută de ani. Când se mutase acolo, Tai o reparase cât de bine putuse: acoperiş, uşă, cadre pentru ferestre, obloane, vatra de piatră în care-şi făcea focul.

Apoi primise ajutor, pe neaşteptate şi fără să-l fi cerut. Lumea putea să-ţi ofere otravă într-o cupă bătută cu nestemate sau să-ţi facă daruri surprinzătoare. Uneori nu ştiai care dintre cele două era. Pornind de la această idee, o cunoştinţă de-a lui scrisese un poem.

Acum şedea treaz, în toiul unei nopţi de primăvară. Strălucea luna plină, ceea ce însemna că pe la sfârşitul dimineţii următoare aveau să-şi facă apariţia taguranii, o jumătate de duzină de inşi care îi aduceau provizii într-o căruţă trasă de boi, coborând panta dinspre sud şi urmând malul neted al lacului până la coliba sa. Dimineaţa de după luna nouă era cea în care veneau oamenii lui, dinspre est, prin trecătoarea care ducea către Poarta de Fier.

Fusese nevoie de ceva timp, după sosirea lui, dar în cele din urmă se stabilise un protocol care permitea ambelor părţi să-l viziteze fără să dea ochii una cu alta. Să moară oameni numai fiindcă venise el aici nu era în concordanţă cu ţelul său. Acum era pace, o pace parafată chiar, şi se făcuse schimb de daruri, care includeau o prinţesă, dar asemenea realităţi nu aveau întotdeauna câştig de cauză când tineri soldaţi puşi pe harţă se întâlneau în locuri uitate de lume – iar tinerii bărbaţi puteau declanşa războaie.

Cele două tabere îl tratau pe Tai ca pe un om sfânt sau ca pe un nebun care alesese să trăiască printre năluci. Prin intermediul lui, purtau un război tăcut, aproape amuzant, fiecare străduindu-se să-i arate mai multă generozitate în fiecare lună, să-i fie mai de ajutor.

În cea dintâi vară, cei din neamul lui Tai îi puseseră duşumele în colibă, transportând cu căruţa scândurile tăiate şi lustruite. Taguranii se ocupaseră de repararea hornului. Cerneală, pene şi hârtie (solicitate) veniseră dinspre Poarta de Fier. Vinul sosise mai întâi dinspre sud. Oamenii din ambele fortăreţe îi tăiau lemne ori de câte ori veneau. Îi aduseseră blănuri ca să se încălzească iarna şi piei de oaie pentru aşternuturi şi haine. Primise o capră care să-i dea lapte, apoi o a doua, din tabăra cealaltă. În prima toamnă, îi aduseseră o căciulă tagurană excentrică, dar foarte călduroasă, cu clape pentru urechi şi o panglică cu care s-o înnoade sub bărbie. Soldaţii Porţii de Fier îi construiseră un grajd mic pentru căluţul său.

Încercase să-i oprească, dar nu reuşise nici pe departe să convingă vreuna dintre tabere şi, în cele din urmă, înţelesese: nu era vorba să-i arate bunătate unui nebun sau să se ia la întrecere unii cu alţii. Cu cât petrecea mai puţin timp îngrijindu-se de mâncare şi lemne sau de întreţinerea colibei, cu atât mai mult se putea devota îndatoririi sale, una pe care nimeni nu şi-o mai asumase până atunci şi care – odată ce acceptaseră că de aceea se afla acolo – părea să conteze la fel de mult pentru tagurani ca şi pentru oamenii lui.

Era ceva ironic în toate astea, îşi spunea Tai adesea. Erau în stare să se întărâte şi chiar să se omoare unii pe alţii, până şi acum, dacă s-ar fi nimerit să sosească în acelaşi timp. Numai un prost sadea putea să creadă că războaiele din vest se terminaseră o dată pentru totdeauna, dar cele două imperii onorau gestul său de a-i îngropa pe morţi, asta până când aveau să producă alţii.

Într-o noapte blândă, întins în pat, asculta vântul şi nălucile, trezit din somn nu de ele (de data asta), ci de strălucirea albă a lunii. Nu vedea steaua Fecioarei Care Ţese, exilată departe de iubitul ei muritor de cealaltă parte a Râului Ceresc. Mai devreme fusese suficient de strălucitoare ca să se distingă limpede în fereastră în ciuda lunii pline. Îşi aminti un poem care-i plăcuse când era mai tânăr, construit în jurul imaginii lunii purtând mesaje între cei doi iubiţi, de o parte şi de alta a Râului.

Gândindu-se la el acum i se părea artificial, de o falsitate ostentativă. Multe versuri vestite din perioada timpurie a celei de-a Noua Dinastii erau astfel, dacă le examinai mai îndeaproape ţesătura complicată de cuvinte. Era oarecum trist că se putea întâmpla una ca asta, îşi zise Tai: să nu mai iubeşti un lucru care te-a definit cândva. Sau chiar pe oamenii care te-au format? Dar dacă nu te schimbai măcar puţin, ce sens mai avea curgerea vieţii? Să înveţi, să te schimbi nu însemna uneori să te desprinzi de ceea ce odinioară crezuseşi că-i adevărat?

Camera era puternic luminată. Aproape suficient cât să-l facă să coboare din pat și să meargă la fereastră, ca să privească iarba înaltă şi nuanţele pe care argintul luminii le dădea verdelui ei. Însă era prea obosit. Întotdeauna era obosit la capătul unei zile şi niciodată nu ieşea din colibă noaptea. Nu se mai temea de năluci – de-acum ele îl priveau ca pe un emisar, credea el, nu ca pe un intrus din lumea celor vii –, dar, după ce soarele apunea, le lăsa lor această lume.»

Pământul iubit de zei, de Guy Gavriel Kay

Traducere din limba engleză de Laura Ciobanu

Paladin, 2018