Fani ai cărților Crime, pregătiți-vă! În curând va apărea romanul „Ultima zăpadă”, de Allen Eskens, în colecția Paladin Crime Masters.
Sinopsis: Viața lui Joe Talbert n-a fost niciodată fericită. Are un frate autist, alături de care ar fi putut trăi liniștit, dacă mama lor n-ar fi fost alcoolică și n-ar fi avut o pasiune pentru jocuri de noroc și bărbați nepotriviți. Printre cursuri și joburi part-time, ultimul lucru care-i lipsește este un proiect pentru facultate: trebuie să scrie o biografie într-un timp foarte scurt. Așa întâlnește un veteran de război, acuzat și închis pentru crimă cu treizeci de ani în urmă, aflat acum pe moarte într-un azil pentru bătrâni. Cine este cu adevărat necunoscutul acesta al cărui destin pare să-i fi fost dintotdeauna potrivnic?
Roman distins cu premiile Rosebud, Barry și Silver Falchion.
Citește un fragment în avanpremieră:
Capitolul 3
Pe drumul de întoarcere către Orașele Gemene, vedeam neliniștea din privirea fratelui meu. Fruntea lui se încrețea și se descrețea pe măsură ce înțelegea ce i se întâmplă. În timp ce cauciucurile mele lăsau în urmă kilometru după kilometru, Jeremy s-a obișnuit cu aventura noastră și s-a simțit tot mai în largul lui, până ce, în final, s-a relaxat expirând prelung, așa cum am văzut că fac câinii în clipa când vigilența lor capitulează în fața somnului. Jeremy – băiatul care dormea în partea de jos a patului nostru suprapus și cu care-mi împărțeam camera, dulapul și sertarele comodei de optsprezece ani – era din nou cu mine. Nu stătuserăm despărțiți mai mult de o noapte sau două de-a lungul vieților noastre, până cu o lună în urmă, când plecasem în campus, lăsându-l cu o femeie care înota în haos.
De când țineam minte, mama fusese predispusă către schimbări de comportament bruște – acum râdea și dansa în camera de zi, acum azvârlea cu vase prin bucătărie – manifestări clasice ale tulburării bipolare, din câte înțelesesem eu. Firește că diagnosticul nu-i fusese niciodată stabilit oficial, fiindcă refuza ajutorul unui profesionist. În schimb, își trăia viața cu degetele în urechi, ca și cum adevărul n-ar fi existat dacă nu-l auzea rostit cu glas tare. Adăugați în cazanul ăsta o cantitate din ce în ce mai mare de votcă ieftină – automedicația care înăbușea țipătul interior, dar amplifica nebunia exterioară – și aveți o imagine a mamei pe care-o lăsasem în urmă.
Însă nu fusese întotdeauna într-o stare chiar atât de rea. În anii de început, toanele ei aveau anumite limite, care țineau vecinii și serviciile de protecție a copilului departe de viețile noastre. Am avut parte chiar și de vremuri bune. Mi-aduc aminte că am mers toți trei la Muzeul Ştiinței, la Festivalul Renașterii și în Parcul de Distracții Valley Fair. Ţin minte că m-a ajutat să-mi fac temele la matematică pe vremea când mă luptam cu înmulțirea numerelor din două cifre. Uneori găseam câte o fisură în zidul care se înălțase între noi și-mi aduc aminte de clipe când râdeam împreună și simțeam că ne iubește. Când mă străduiam, apărea amintirea unei mame capabile de afecțiune și de blândețe. Dar acelea erau zile când lumea o lăsa în pace. Toate acestea s-au schimbat la moartea bunicului Bill. În ziua aceea, asupra micului nostru trio s-a pogorât o agitație sălbatică, de parcă moartea lui ar fi retezat ultimul sprijin care-i oferea stabilitate mamei. A renunțat la puținele restricții pe care și le impunea și s-a mulțumit să plutească pur și simplu pe valul propriilor toane. Plângea mai mult, țipa mai mult, se dezlănțuia ori de câte ori lumea din jur o copleșea. Părea hotărâtă să-și descopere cele mai întunecate extreme ale vieții și să le accepte, ca și când ele ar fi reprezentat noua ordine firească a lucrurilor.
Bătaia a fost una dintre primele schimbări. A început treptat, dar, în cele din urmă, a ajuns să mă plesnească peste față ori de câte ori clocotea furia în ea. După ce am mai crescut și am devenit mai puțin sensibil la palme, s-a obișnuit să mă nimerească peste ureche. Detestam lucrul ăsta. Uneori se folosea de unelte de genul lingurilor de lemn și al pliciurilor pentru muște ca să-și impună punctul de vedere. Odată, în clasa a șaptea, am lipsit de la o competiție de lupte greco-romane fiindcă echipamentul nu-mi acoperea vânătăile de pe coapse și ea m-a obligat să rămân acasă. Ani de-a rândul, nu s-a atins de Jeremy, a preferat să-și reverse toate frustrările asupra mea. Dar, cu timpul, a început să-și piardă controlul și în privința lui, să țipe la el și să-l înjure.
Pe urmă, într-o bună zi, a mers prea departe.
Aveam optsprezece ani și terminasem liceul. Am venit acasă și am găsit-o din cale-afară de beată și de furioasă, pocnindu-l pe Jeremy în creștet cu un pantof de tenis. Am târât-o în dormitorul ei și am aruncat-o pe pat. S-a ridicat și a încercat să mă lovească. Am prins-o de încheieturile mâinilor, am răsucit-o și am trântit-o înapoi. A mai încercat de două ori să se repeadă la mine și a sfârșit-o de fiecare dată cu fața în jos, pe saltea. După ultima încercare, a rămas locului, să-și tragă răsuflarea, și a leșinat. A doua zi dimineață s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum și-ar fi uitat nebunia, ca și cum mica noastră familie n-ar fi ajuns în pragul destrămării. Am intrat în jocul ei, dar am știut – am știut că ajunsese într-un punct în care își putea găsi justificări ca să-l lovească pe Jeremy. Am știut și că, odată ce plecam la facultate, lucrurile aveau să se înrăutățească. Simțeam o durere în piept când mă gândeam la toate astea. Așa că, la fel ca mama, care, după leșinul ei, pretinsese că totul mergea bine, mi-am îngropat gândurile cât mai adânc, le-am ascuns acolo unde aveau să rămână neprăfuite.
Allen Eskens, Ultima zăpadă
Traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea
Editura Paladin, 2019
