Club de carte Paladin #17 - „Războiul macului”, R. F. Kuang

Una dintre cele mai proeminente voci ale noului val de autoare de fantasy de inspirație orientală a apărut parcă de nicăieri și a luat prin surprindere lumea literară cu acest prim volum al trilogiei care poartă același nume: Războiul Macului (traducere din limba engleză de Alexandra Fusoi), romanul de debut al Rebeccăi Kuang, tânăra autoare care se ascunde în spatele pseudonimului R.F. Kuang, a uimit cititorii și criticii deopotrivă prin forța și energia scriiturii sale, dar și prin violența rar întâlnită chiar și într-un roman fantasy.

Un grimdark ce capătă tente aproape horror în partea a doua a cărții, romanul care deschide seria debutează ca o poveste tipic YA cu academii de tineri înzestrați în care se remarcă, încă de la început, un personaj de-a dreptul extraordinar.

„— Bineînțeles că ei n-o cred , răspunse Feyrik. Ești o orfană de război. Ești din sud. N-ar fi trebuit să absolvi Keju. Căpeteniilor războinice le place să susțină că Nikan e o meritocrație datorită Kejului, dar sistemul e conceput ca să-i țină la locul lor pe săraci și pe analfabeți. Îi jignești fie și numai prin simpla ta prezență.”

Acest personaj este tânăra Rin, o orfană de război a cărei poveste de viață i-ar face de rușine pe eroii din Singur pe lume sau Fetița cu chibriturile și ale cărei genialitate, dârzenie și ambiție o vor propulsa până aproape de vârful ierarhiei militare chineze... pardon, am vrut să spun nikane, că doar nu vorbim aici despre evenimente care s-au întâmplat de fapt în realitate.

Ba nu, revin, exact despre asta e vorba! Despre evenimente cutremurătoare care s-au întâmplat și care reprezintă o pată de rușine pe obrazul unei mărețe națiuni pe care acum o laudă toată lumea. Că doar nu e greu să echivalezi Imperiul Nikan cu Imperiul Chinez sau Federația Mugen cu Imperiul Nipon.

Așa că ceea ce începe ca o aparent cuminte poveste despre vrăjitori/magi/Neo din Matrix/zâne aspirante și orice altceva se predă la academiile fantastice moderne, unde o cunoaștem pe Rin cea ambițioasă și aflăm ce-o mână pe ea în luptă, ce traume i-au lăsat lipsurile și bătăile traficanților de opiu care-și ziceau părinți (e drept, adoptivi), dar și faptul că învățând, învățând și iar învățând ajungem mari, se continuă cu o cutremurătoare poveste despre război și masacre, monștri cu chip uman și zeități cumplite, pe care doar un munte a reușit să le închidă și care, odată dezlănțuite, ar putea rade toate națiunile de pe fața pământului, măturând imperiile din calea lor ca pe niște amărâte de furnici, culminând cu niscaiva pilde de pe urma cărora nici cei mai înțelepți (cu excepția personajului meu favorit, Jiang) nu reușesc să tragă concluziile care trebuie: că nu rezolvi nimic dacă răzbuni un genocid printr-un alt genocid.

„— Am observat că păpușarul a trecut peste felul cum am câștigat de fapt Al Doilea Război al Macului, spuse fata după o vreme. Știi tu... Speer... Masacrul... Mii de morți într-o singură noapte.

— Păi, până la urmă era o poveste pentru copii, răspunse Kitay, iar genocidul e cam deprimant.”

Rin este mânată în luptă de o ură imensă. Nu la fel de imensă precum cea a celuilalt personaj care îi devine comandant, Altan, singurul supraviețuitor al genocidului de pe insula Speer, dar tot de-a dreptul înfiorătoare e și a ei. Dorința de răzbunare naște monștri mai îngrozitori decât cei care au comis grozăviile inițiale pare a vrea să spună spre final povestea lui Kuang. Și nici măcar nu e nici prima, nici singura și nici ultima poveste în care o oroare este înlocuită de o oroare la fel de mare, ba poate și mai mare, căci se cuvine să înveți ceva de pe urma greșelilor predecesorilor, or aici nu e cazul (cel mai recent exemplu care-mi vine în minte fiind Cine se teme de moarte, al lui Nnedi Okorafor).

Rin crește, se dezvoltă, se agită, se înfurie, evoluează, renunță la uter pentru a se putea antrena la fel de bine ca băieții la școala de criminali și asasini (deși ei îi numesc strategi și comandanți) și-și găsește un loc perfect în rândul celor din Cike, paria, psihopații și mercenarii cu puteri nemaivăzute care fac treburile murdare ale Împărătesei, șamani dependenți de droguri care și-au pierdut sau sunt pe cale să-și piardă mințile, iar Rin nu face nici e notă discordantă. Chiar deloc. Mai ales după niște pagini de o violență care mi-a făcut părul măciucă în cap și care mi-a confirmat, deși nu cred că era nevoie, că specia umană e cea mai oribilă dintre toate. Iar orientalii sunt niște reprezentanți de seamă ai ei.

Pentru cine vrea să afle mai multe detalii despre ce anume a inspirat ororile imaginate de Kuang în acest cutremurător, dar antrenant și extrem de solid roman de debut (atacurile chimice și biologice ale japonezilor asupra chinezilor din timpul celui de-al doilea Război Chino-Japonez, masacrul Sook Ching, Incidentul Manciurian, experimentele pe oameni în laboratoarele japoneze, tactica pârjolirii pământului, lăsând populația civilă să moară de foame și boli, chiar și Pearl Harbour), Internetul e mare și extrem de bine aprovizionat.

Ar mai fi chestii de rezolvat, de menționat, de disecat și dezbătut, însă Clubul de carte Paladin #17 se apropie cu pași repezi, așa că ne putem vedea acolo, ca să întoarcem pe toate părțile întâmplările și aventurile lui Rin cea năprasnică și răzbunătoare.

Vineri, 29 ianuarie, de la ora 19.00, pe Messenger Rooms.

Și un citat final, care a rămas să mă bântuie după ce-am terminat cartea:

„— Soldații Federației nu simt nimic, spuse Kitay, încuviințând din cap. Nu se consideră oameni. Sunt piese într-un dispozitiv. Fac ce li se ordonă și singurul moment în care trăiesc bucuria este când se delectează cu suferința altuia. N-ai cum să-i determini să gândească rațional N-ai cum să încerci să-i înțelegi. Sunt obișnuiți să răspândească o ticăloșie atât de grotescă, încât nu pot fi considerați propriu-zis umani. Lui Kitay îi tremura vocea. Când îmi măcelăreau compania, m-am uitat în ochii unuia. Credeam că-l pot face să mă vadă ca pe un om asemenea lui. Ca pe o persoană, nu doar un adversar. S-a uitat la mine și mi-am dat seama că nu pot stabili niciun fel de legătură cu el. În ochii ăia nu exista nimic omenesc.”

R. F. Kuang, Războiul macului

• Traducere din limba engleză de Alexandra Fusoi

Editura Paladin, 2020

 Un text de Liviu Szoke, moderatorul clubului de carte Paladin