Kris Kelvin, un reputat doctor în psihologie, sosește pe planeta Solaris pentru a studia oceanul care acoperă aproape în întregime suprafața planetei descoperite cu ani buni în urmă și pe care acum se mai află o singură Stație de cercetare unde mai lucrează doar trei savanți. Ajuns acolo îl descoperă pe unul dintre ei cu mințile rătăcite, pe cel de-al doilea închis în laboratorul său, iar pe cel de-al treilea, după o discuție halucinantă cu primul, închis într-un dulap, mort de câteva zile.

Treptat-treptat, reușește să smulgă de la primul, Snaut, ce lucruri bizare se petrec pe Stația din mijlocul oceanului. Un ocean care reprezintă de fapt singurul locuitor al planetei Solaris, un ocean care pare că s-a dezvoltat, de-a lungul milioanelor de ani, și a evoluat devenind o ființă inteligentă. Care însă nu prea se sinchisește să comunice cu oamenii, ci doar le trimite mesaje de neînțeles sub forma unor... făpturi care să-i bântuie.

În cazul lui Kelvin, făptura respectivă este Harey, iubita lui care s-a sinucis în urmă cu zece ani, pe Pământ, în urma unei certe cu Kelvin, așa încât acesta s-a tot învinovățit (pe bună dreptate, de altfel) pentru moartea ei de atunci încoace. Însă Harey cea de acum este identică cu Harey cea din trecut doar la exterior și numai în anumite aspecte și la interior, căci bineînțeles că e imposibil să fie readuse la viață făpturi moarte de zece ani, oricât de atotputernic pare a fi oceanul gânditor de pe Solaris. Ea are o parte din amintirile lui Harey cea originală, însă până la un anumit punct. Nu gândește ca Harey, nu se comportă ca Harey, nu vorbește ca Harey, nu iubește ca Harey. Deci deloc de mirare că primul lucru pe care îl face Kelvin când se trezește în cea dintâi dimineață alături de ea este să o suie într-o rachetă și să o trimită într-o călătorie doar dus pe o orbită în jurul lui Solaris.

Însă o altă Harey îi ia locul celei dintâi. Identică și ea și, aparent, indestructibilă, căci capacitatea ei de regenerare este fantastică, prilej de ample speculații științifice și filosofice între Kelvin, cel care nu știe ce să facă, dacă să accepte minunea și să se mulțumească să-și reia viața alături de cea pe care o considerase pierdută (și cine l-ar putea blama că va cădea în ispita de-a păstra ființa iubită și pe care o crezuse definitiv pierdută? Cine ar putea blama un părinte care și-a primit înapoi copilul mort sau soțul care și-a recăpătat soția? Mai contează că aceștia nu sunt la fel, că sunt doar copii palide, când durerea pierderii lor începe să se estompeze odată cu reapariția lor?), sau să-și asculte instinctul și pe Snaut, cel doar aparent cu mințile rătăcite, dar ale cărui idei dau multă greutate acestui roman SF extrem de greu încadrabil?

Pentru că Solaris a suscitat nenumărate discuții de-a lungul timpului, dacă este un roman filosofic deghizat în SF, dacă este o metaforă pentru drama umană, dacă este un roman SF de prim contact, dacă este o meditație a condiției umane sau a limitării minții umane când se trezește față în față cu ceva mai presus de înțelegerea sa, dacă este un roman psihologic sau toate cele de mai sus măiestru îmbinate.

Ideile lui Lem nu sunt în întregime originale și probabil că nici autorul nu a pretins așa ceva. Însă modul în care preia idei mai vechi (creierul uriaș, noua Evă întrupată din mintea personajului, formațiunile monumentale pe care le plăsmuiește oceanul, ce te duc poate cu gândul la Borges sau, mergând mai departe, la Poe, de ce nu?) și le duce mai departe, inventând nu doar o nouă știință, solaristica, căreia îi dedică două fascinante capitole, ci, poate, chiar o nouă mitologie, plus faptul că a inspirat o capodoperă filosofică (Solyaris din 1972 al lui Tarkovski) și o palidă imitație apărută treizeci de ani mai târziu (Solaris al lui Soderbergh), transformă acest roman într-unul de referință nu doar pentru literatura SF, ci pentru literatură în generală.

Există vârste și vârste pentru citirea cărților considerate de referință. Dacă prima lectură, din urmă cu mai bine de douăzeci de ani, m-a plictisit de moarte, cea de acum, ajutată generos de experiența lecturilor care s-au adunat între timp, a reprezentat cu totul altceva. Drama personajelor, iubirea pierdută, complexitatea temelor, felul în care au fost tratate acum mai bine de șaizeci de ani, stilul cel mai adesea alert, ideile enunțate de personaje, straturile și substraturile personajelor, discuțiile lor, nemărginirea și indiferența oceanului gânditor, jocurile cu realitatea și cu iluzia, ideea de neputință a oamenilor în fața unor forțe de neînțeles (plus pornirea acestora, poate instinctivă, de-a căuta să distrugă ceva ce nu înțeleg), toate acestea, plus altele, multe altele, oferă o nouă cheie de lectură pentru acest extraordinar roman.

„— Bine. Așadar ea te iubește, în timp ce tu dorești să o iubești. Nu e același lucru.

— Te înșeli.

— Kelvin, îmi pare rău, dar tu singur ai intrat în chestiuni intime. O iubești, nu o iubești. Ea e gata să-și dea viața. Tu la fel. Minunat, emoționant, foarte frumos, tot ce vrei. Dar aici nu este loc pentru toate acestea. Nu e, înțelegi? Nu, tu nu vrei să înțelegi asta. Ești implicat în acțiunea unor forțe pe care noi nu le stăpânim, într-un cerc vicios, în care ea este o parte, un moment, un ritm ce se repetă. Dacă ai fi... dacă ai fi persecutat de un monstru capabil să facă orice pentru tine, nu ai ezita niciun moment să-l înlături, nu-i așa?

— Așa e.

— Așadar, așadar poate tocmai de aceea ea nu este un asemenea monstru! Ca să-ți țină mâinile legate! Tocmai despre asta este vorba, să ai mâinile legate.

— Asta este încă o ipoteză pe lângă milionul celorlalte din bibliotecă. Snaut, dă-mi pace, ea este... Nu, nu vreau să vorbesc despre asta.

— Bine. Tu ai început. Dar gândește-te că, în realitate, ea este o oglindă în care se reflectă o parte a creierului tău. Este atât de minunată pentru că amintirea ta a fost una minunată. Tu i-ai oferit rețeta. Este un cerc vicios, nu uita!

— De fapt, ce vrei de la mine? Să o... să o înlătur? Te-am întrebat ce mai trebuie să fac? Nu mi-ai răspuns.

— Îți răspund acum. Nu eu te-am invitat la această discuție. Nu m-am amestecat în treburile tale. Nu-ți impun și nu-ți interzic nimic și nu aș face așa ceva, chiar dacă aș putea. Tu ai venit aici și mi-ai vorbit despre toate acestea. Și știi de ce? Ca să te eliberezi, să scapi. Cunosc această povară, dragul meu! Da, da, nu mă întrerupe! Eu nu te împiedic cu nimic, dar tu, tu vrei să te împiedic. Dacă ți-aș sta în cale, poate că mi-ai sparge capul – ai avea de-a face cu cineva plămădit din același sânge, din același aluat ca și tine și te-ai simți tu însuți om. Dar dacă nu-ți stau în cale... nu poți face față și de aceea te cerți cu mine... de fapt, cu tine însuți! Să nu-mi spui că ai muri de durere dacă ea ar dispărea acum! Nu, nu spune nimic!

— Știi ce? Am venit să-ți spun din pură loialitate că am de gând să părăsesc Stația împreună cu ea, i-am respins tirada, dar nici pentru mine nu sunt chiar convingător.”

Stanislaw Lem – Solaris, Editura Paladin, 2017, trad. Constantin Geambașu