Deși vremurile sunt tulburi și de bună seamă că vor mai rămâne așa o bucată de vreme, la ediția cu numărul 31 a clubului de carte Paladin s-a nimerit să alegem o poveste care se inspiră din folclorul unei țări pe care o blamează acum până și triburile din Vanuatu: cel rus. Mai puțin folosită de scriitorii de limbă engleză, dar cu siguranță una dintre cele mai fascinante existente în lume, mitologia slavă este sursa de inspirație a acestui splendid basm care a reprezentat debutul scriitoarei Katherine Arden.

Suntem într-o Rusie medievală care îi plătește tribut hanului Hoardei de Aur și cnejii de la Moscova se schimbă mai des ca anotimpurile. Într-un ținut îndepărtat, în nord, unde parcă este mereu frig, ninge și bate vântul, Piotr Vladimirovici, un rusnac sadea, om serios, înstărit și cu frică de Dumnezeu, încearcă să-și vadă de treburile lui, să-și hrănească familia și să nu se implice în intrigile de la Kremlin. Soția lui, Marina, fiică de cneaz și cu sânge de vrăjitoare în vene, a venit la pachet cu doica Dunia și i-a dăruit lui Piotr, pe lângă iubire necondiționată, înțelegere și susținere, și patru copii unul mai vajnic ca altul.

Însă când rămâne însărcinată cu cel de-al cincilea, ea știe că probabil îi va aduce sfârșitul, însă insistă, știind că va fi un copil deosebit, căci îi va moșteni darurile, să-și ducă sarcina la bun sfârșit și îl obligă pe Piotr să-i promită că va avea o grijă specială față de acest ultim copil. Ea naște o fată, pe Vasilisa, apoi, după ce apucă să își strângă o ultimă oară bebelușul în brațe, moare, lăsându-l îndurerat peste măsură pe Piotr și pe copii în grija Dunei.

Trece vremea, iarna vine și pleacă, iar Vasilisa crește și devine din ce în ce mai asemănătoare cu mama ei: nu deosebit de frumoasă, însă cu niște ochi mari și verzi ca smaraldul și cu un spirit pe care nu i-l va îmblânzi nici tatăl ei, nici spiritele pădurii, nici cele din jurul casei, nici măcar mama vitregă și cu mințile duse pe care Piotr o va aduce în cele din urmă de la Moscova la insistențele marelui cneaz, nici preotul Konstantin care va veni odată cu Anna, soția lui Piotr, pentru a insufla credința creștină în sufletele enoriașilor prea creduli și ușor de manipulat, ba nici măcar marele crescător de cai căruia Piotr, la insistențele soției sale nebune, i-o promite pe Vasilisa pentru că, nu-i așa, femeia trebuie să fie supusă, să asculte de tată și de soț și să renunțe la dorințele ei și la pasiunile care o definesc și să dea ascultare cui trebuie.

Dar Vasilisa este prea sălbatică, prea dârză, prea vicleană și prea minunată ca să fie supusă. Pe ea nu ar putea-o îmblânzi nici bătaia, nici vorba bună, nici nebunia mamei vitrege, nici slăbiciunea sufletească și vorbele meșteșugite ale preotului căruia îi cam curg balele după tânăra fecioară, nici frica tatălui ei pentru ce spune lumea și pentru faptul că, pe când venise în pețit la Moscova, un soi de vrăjitor îi cruțase fiul care-l jignise și îi pusese în palmă un talisman pe care îl pusese să jure că i-l va dărui Vasilisei.

Pentru că probabil v-ați prins cât de deosebită este Vasilisa, fecioara de care doar un rege al iernii s-ar putea apropia, nu să i se supună, asta e imposibil chiar și pentru el, ci doar să îl accepte aproape de ea. Căci Vasilisa se înțelege cu toate spiritele pădurii și are o vorbă bună pentru toată lumea, o ofrandă pentru micii protectori ai casei, ai satului și ai codrului, primind în schimb protecția lor față de pericolul cel mare care le tot dă târcoale și vine tot mai aproape cu fiecare iarnă tot mai năprasnică.

Și, ca de obicei, fricile și temerile oamenilor, dublate de spaime ascunse și de lipsa de înțelegere în fața unor fapte mai presus de mintea lor, ajung să doboare chiar și cel mai vajnic spirit. Căci pe Vasilisa nu ajunge să o înțeleagă nimeni pe deplin, nici chiar ea însăși. Și în vreme ce demonii o înnebunesc tot mai mult pe Anna, în vreme ce umbrele mereu șoptitoare și perfide îi vâră în cap tot soiul de idei nesănătoase părintelui Konstantin, că Vasilisa doar la o mânăstire ar putea învăța ce-i respectul și frica față de Dumnezeu, în vreme ce morții încep să se ridice din morminte și să atace nu doar caii, al căror glas Vasilisa l-a deprins de la o vazilă, ci și oamenii, în vreme ce teama lui Piotr că fiica mult iubită îi va fi răpită de un rege al întunericului este alimentată și de vorbele pline de venin ale scorpiei de soții ce-i picură tot timpul otravă în urechi, Vasilisa își găsește alinare doar în pădure, în vorbele pline de înțelepciune ale Dunei, în cuvintele calde ale fratelui său Alioșa (poate cel mai demn personaj al poveștii, după Vasilisa).

Iar în vreme ce Ursul cel mare și atotputernic (o creatură, așa cum se exprimă un personaj la un moment dat, care a luat naștere tocmai din fricile de diverse soiuri ale oamenilor) crește tot mai mult și devine tot mai amenințător, căci micile creaturi ce făcuseră cerc în jurul oamenilor deveniseră tot mai slăbite, simțindu-se alungate, date uitării, ignorate, iar oamenii aleg să plece urechea la vorbele mieroase ale unui preot mult prea slab, nu la cele dure, dar pline de adevăr ale Vasilisei, va putea oare regele iernii să îi salveze pe toți?

Va putea Vasilisa, unul dintre cele mai splendide personaje feminine pe care le-a dat în ultimii ani literatura fantasy, să lupte nu doar împotriva unei asemenea creaturi, ci și a convingerilor împământenite ale oamenilor, a ignoranței lor și a manipulărilor și tertipurilor la care apelează, în ultimă instanță, cei disperați? O va supune, oare, cineva vreodată? Căci vă mai spun un singur lucru: călare pe calul cu nume de pasăre, este de-a dreptul invincibilă.

Toate astea, dar și multe altele, le vom afla împreună la clubul de carte Paladin de vineri 24 martie, de la orele 19.30, pe Facebook Rooms.

Katherine Arden – Ursul și privighetoarea, Editura YoungArt, trad. Cătălina Stanislav