Nu poți să spui Sandman fără să spui Neil Gaiman, la fel cum nu poți să spui Zei americani fără să zici... tot Neil Gaiman. Sau Coraline. Sau Cartea cimitirului. Sau Pulbere de stele, cel mai recent roman discutat la Clubul de carte Paladin, ediția cu numărul treizeci și cinci, care în luna august va împlini trei ani.

Neil Gaiman este nu doar un scriitor versatil, care împletește excelent fantasy-ul clasic cu literatura fantastică și cu legendele și miturile popoarelor de pe întreg mapamondul, infuzându-le adesea și cu o doză sănătoasă de horror, ci și un scriitor mereu în tendințe, care se adaptează vremurilor și le oferă cititorilor săi fideli povești de actualitate, care nu vor plictisi și nu se vor perima niciodată. Fără a intra în scandaluri și dispute (cu o singură excepție, răsunătoare însă), el parcă a căutat să nu supere pe nimeni și s-a ales astfel cu o masă de cititori fidelă, care ar cumpăra orice ar scrie.

De la benzi desenate, la romane fantasy pentru adolescenți și până la romane grele, masive, doldora de referințe interculturale și care acoperă o vastă arie a legendelor popoarelor lumii, Neil Gaiman adoptă o paletă extrem de variată de subgenuri și, fără a fi un scriitor deosebit de original, care să vină cu idei noi, el știe totuși să culeagă, să aleagă ceea ce trebuie și să le combine pentru un rezultat aproape mereu satisfăcător. La urma urmei, cum a zis și un participant la club, și eu am mintea plină de idei, însă exprimarea, așezarea lor într-o formă plăcută este cea care îmi dă bătăi de cap.

Discuția despre Pulbere de stele, roman apărut parcă acum o eternitate, dar care pare la fel de proaspăt și astăzi, la mai bine de douăzeci de ani de la publicare, nu a fost una deosebit de aprinsă. De obicei cluburile unde le-a plăcut tuturor cartea nu se lasă cu contraziceri, cu disecții îndelungi și cu discuții aprinse. Cam așa au stat lucrurile și la această ediție. Desigur, cum nu există carte perfectă și nici doi oameni care gândesc la fel, n-au lipsit opiniile divergente, unora plăcându-le de un anume personaj, altora plăcându-le cursul acțiunii, alții intervenind și spunând că ei ar fi procedat altfel, că de ce așa și nu pe dincolo, ba chiar s-a ajuns să se afirme că Neil Gaiman este un scriitor supraevaluat.

Ei bine, acest scriitor supraevaluat, tobă de povești fantastice, pe care le mânca pe pâine când era mic și-și petrecea mare parte din timp la bibliotecă, și-a propus la un moment dat să scrie o poveste cu Zeul viselor. Și i-a ieșit, vedeți voi, unul dintre cele mai culte basme în imagini, măiestru ecranizat, se pare, de Netflix anul acesta: însuși Sandman. Tot lui i-a venit ideea, după ce scrisese niște romane mai pentru copii, dar cu o doză sănătoasă de horror și parcă inspirat de filmele lui Tim Burton, să pună niște zei moderni să se lupte cu cei străvechi. Dar nu lupte din acelea bubuitoare, ca în filmele cu Thor, de pildă, în arene, ci unele insidioase, discrete, în afara luminii reflectoarelor. Și a ieșit Zei americani, și el excelent ecranizat, dar de Starz. Și se mai pregătește și o adaptare a Băieților lui Anansi.

Povestea din Pulbere de stele pare simplă: un băiat se îndrăgostește de o fată, dar fata nu îl bagă în seamă și nu-i răspunde cum ar spera el. Atunci băiatul se ambiționează și, văzând o stea care tocmai cădea de pe cer, îi promite fetei că, pentru a-l lua în serios, va pleca în necunoscut, trecând de zidul de piatră ce le înconjoară satul, și-i va aduce fetei steaua căzătoare. Fata râde de el și acceptă provocarea, gândindu-se că oricum misiunea băiatul este una imposibilă. Însă băiatul are ambiție și determinare, o determinare pe care poate doar cei îndrăgostiți până la cer și înapoi o au. Ce nu știe el însă este că steaua respectivă este de fapt magică și că pe urmele ei nu a plecat doar el, ci și o vrăjitoare haină ce vrea să obțină inima stelei pentru ca ea și cele două surori ale sale să rămână nemuritoare și atotputernice, plus fiii unui conducător care trebuie să recupereze nestemata de la gâtul stelei, o fată de o frumusețe rece, dar absolut răpitoare, pentru a putea conduce peste supușii lor. Deci concurență mare pentru găsirea acestei stele care-și mai rupe și piciorul în cădere.

Drumul însă va fi unul plin de peripeții, iar substraturile ce se ghicesc în fiecare capitol susțin din plin afirmațiile mele de mai sus. Că nu-i suficient să te inspiri din poveștile altora (C.S. Lewis, Charles Dickens, Lewis Carroll sau Roger Zelazny, printre alții, în cazul de față), ci să mai știi și cum anume să le îmbini pentru a le face atrăgătoare. Că dacă ar fi atât de simplu, am avea zeci, sute, mii de Neil Gaiman pe lumea asta.

Neil Gaiman – Pulbere de stele, Editura Paladin, 2016, trad. Liviu Radu