Luna septembrie a marcat o nouă ediție specială a Clubului de carte Paladin, după ce tot anul acesta am discutat, în primăvară, despre volumul Solaris al lui Stanisław Lem și cele două ecranizări ale sale, iar în urmă cu ceva timp, despre Sandman I. Preludii și nocturne, o ediție care s-a desfășurat în scris și care a avut un succes neașteptat, aș zice eu. De data asta însă am avut parte de un adevărat regal: volumele doi și trei din seria Sandman. Casa păpușii și Țara visului, comparate însă, alături de primul volum, evident, cu serialul apărut în luna august pe Netflix.

Un serial care ecranizează (foarte bine și fidel, în opinia majorității participanților la clubul de carte) primul volum, Preludii și nocturne, plus volumul doi, Casa păpușii, alături de un episod special, al unsprezecelea, care ecranizează două povestiri, două scene, mai bine zis, din volumul al treilea, Țara visului: este vorba despre Calliope, o splendidă reinterpretare adusă la zi a poveștii nimfei Calliope, care în această poveste a avut un fiu împreună cu Morfeu, și Visul a o mie de pisici, un basm modern, animat, în care pisicile sunt chemate cu mic, cu mare de către o pisică pusă pe fapte mari pentru a răsturna dominația oamenilor. Cum anume? Prin vis.

Toată lumea a fost de acord că Sandman, monumentala operă de căpătâi a lui Neil Gaiman, este o capodoperă care a schimbat viața benzilor desenate și a ajutat enorm la pătrunderea lor în lumea mainstream. Chiar și la noi, am ajuns să pomenesc în cadrul clubului, apariția unui nou volum din această serie a fost primită cu mare entuziasm inclusiv de foarte multe persoane consumatoare în general de literatură „serioasă”, așa-zis „de calitate”. Însă micile plăceri vinovate, cum le place unora să le spună, trebuie și ele satisfăcute din când în când.

Însă deloc de mirare este faptul că la ei industria era în floare încă de acum niște zeci de ani, iar la ora actuală filmele Marvel și cele cu supereroi în general, inspirate, evident, de benzile desenate americane, fac legea când vine vorba de încasări. Cred că n-am mai văzut un film SF serios, care să nu fie cu supereroi și care să doboare încasările la box-office, de la Avatar încoace. Asta ca o paralelă, desigur. Firește, benzile desenate au ciclicitatea lor și moda vine și dispare, însă există câteva benzi desenate care rămân constant în atenția publicului și care se transformă, iată, în opere nepieritoare.

Iar Sandman este cu siguranță un asemenea exemplu. De acord, ecranizările fac mult bine acestor opere, mai ales dacă ele au început să apară acum niște zeci de ani și generațiile mai tinere ajung să le descopere abia acum, prin intermediul ecranizărilor. Cred că e și ăsta un lucru bun, ba poate chiar extrem de bun, căci și autorii se trezesc peste noapte, iar aici cred că a fost cazul, că opera lor nu doar că a fost ecranizată fidel și s-a ținut cont și de părerea lor, dar se și creează un adevărat cult, un adevărat val de susținere din partea fanilor atât înrăiți, cât și nou-dobândiți ca serialul să meargă mai departe. Ajutând enorm și seria.

Saga Sandman este în continuă dezvoltare. Pentru că este atât de amplă, de ramificată, de întunecată, de complicată și de minunată, încât nu cred că s-ar supăra nimeni dacă s-ar mai scrie câteva zeci de volume în universul ei. Progresul a fost vizibil de la un număr la altul și, beneficiind de aportul atât al unor artiști aflați pe atunci în vogă, dar și al unora dornici de afirmare, care între timp au devenit consacrați, pe lângă imaginația debordantă și versatilă a unui autor care a îmbinat măiestru legende, mituri și idei din toate colțurile lumii, peste care și-a pus amprenta proprie, și le-a transformat într-un tot unitar ce nu a lăsat deoparte absolut nicio temă majoră a gândirii umane, Sandman s-a transformat într-una dintre cele mai influente serii de romane grafice/benzi desenate din toate timpurile.

Verdictul final a fost că, deși Morfeu din serialul Netflix poate nu e chiar făptura înfricoșătoare, cu o scânteie malefică și amenințătoare în privire, ce a prins viață grație genialilor desenatori care au transpus în imagini debordanta imaginație a lui Gaiman, Tom Sturridge este totuși suficient de inspirat ca să-i aducă un serviciu enorm legendarului personaj. Iar beneficiind de aportul unor Boyd Holbrook în rolul Corintianului, al glasului lui Patton Oswalt pentru Matthew Corbul, a lui Vivienne Acheampong în rolul lui Lucienne (Lucien în seria de benzi desenate), dar și al unor apariții scurte, dar de efect, din partea unor actori de talia lui David Thewlis, Jenna Coleman sau Charles Dance, plus un episod genial, în opinia majorității, al șaselea, mai precis (din care mie mi-a plăcut, recunosc, mai mult prima parte, cea cu Moartea), serialul nu doar că se ridică la înălțimea seriei lui Gaiman, păstrând proporțiile, firește, dar ne și ajută pe mulți dintre noi să-i vedem personajele la treabă, în mișcare.

Sursa imaginilor: Netflix