Club de carte Paladin #38: Omul negru, Richard Morgan

La finalul lunii octombrie a venit rândul unui roman masiv, de peste opt sute de pagini, să fie disecat pe îndelete de membrii Clubului de carte Paladin: Omul negru (sau Treisprezece) de Richard Morgan, un amestec interesant de roman hard-SF, military-SF și roman social cu tente noir pronunțate, pe care chiar și cititorii împătimiți ai genului au dificultăți să-l înțeleagă sau să-l aprecieze la adevărata sa valoare.

Richard Morgan încearcă să muleze un roman de acțiune ce se petrece la doar un secol în viitor pe o poveste cu mercenari ce abordează nenumărate preocupări extrem de actuale ale omenirii, cu toate că a fost publicat în 2007: fanatism religios, inechitate socială, religie, dileme morale și existențiale, nedreptăți strigătoare la cer (probabil că o ilustrație mai sugestivă pentru niște variante de copertă altminteri destul de insipide în mai toate țările în care a apărut romanul lui Morgan ar fi fost imaginea aceea luată din satelit cu sutele de mii de oameni dintr-un oraș mexican înghesuiți în cocioabe mari cât cutiile de chibrituri și cele câteva sute de case ale bogătașilor ce se lăfăiesc în tot confortul la doar câțiva pași de amărâți, totul fiind despărțit doar de o stradă mare cât un zid de netrecut), justiție indiferentă și nedreaptă, secesiune, separare, disperare și multe altele.

(sursa imaginii: The Guardian)

Ce-a ieșit? Este începutul secolului XX și lumea este un pic diferită față de cum o știm noi astăzi; bine, problemele sunt aceleași, cu bogați care sunt prea bogați și care cred că pot face orice din cauză că sunt bogați și nu-i poate atinge nimeni, și cu săraci care sunt prea săraci și, de aceea, nu sunt luați în seamă de nimeni. Undeva la mijloc sunt cei care-și fac treaba, care intervin în conflictele celor mari pentru a le rezolva problemele și, uneori, pentru a face un pic de dreptate. Corporațiile conduc lumea, America de Nord este divizată, dar și acolo sunt ori oameni foarte bogați, ori foarte săraci, care sar gardul de sârmă ghimpată pentru oportunitatea de a munci pentru cei foarte bogați. Planeta Marte a fost terraformată ridicol de ușor, cu ajutorul nanotehnologiei, care a transformat-o pentru a deveni locuibilă pentru oameni. Însă nimeni nu se înghesuie să plece acolo pentru un trai mai bun, ci mai degrabă preferă să rămână pe Pământ, în așteptarea unui viitor mai roz. Așa că Marte a devenit un fel de exil pentru variantele Treisprezece, un fel de supraoameni modificați pentru a deveni soldații perfecți, dar care au fost atât de perfecți, încât i-au îngrozit pe oamenii obișnuiți, așa că s-au hotărât că acești supraoameni sunt prea periculoși pentru a umbla sub cerul liber, nesupravegheați și neîngrădiți. Așa că s-a decis că trebuie deportați pe Marte. Însă Marte nu mai are farmecul acela de Planetă Roșie misterioasă, ci îi face s-o ia razna de plictiseală sau de singurătate chiar și pe vestiții Treisprezece, cei fără sentimente, milă, compasiune sau pic de omenie în ei.

Cei mai faimoși Treisprezece sunt însă cei care n-au ales nici calea exilului, nici să se ascundă și să se piardă în peisaj, sperând să rămână nedescoperiți, ci să devină vânători de variante Treisprezece, ei alergând prin lumea largă după ceilalți Treisprezece care nu vor pe Marte. Un astfel de vânător de… Treisprezece este Carl Marsalis, un britanic de culoare ce va trebui să prindă criminalul criminalilor: o variantă Treisprezece ce a evadat cu ajutorul unui hacker și a unei familii de mafioți de pe continentul Sud-American tocmai de pe Marte, într-o navetă cu echipajul criogenat, echipaj care i-a servit acestui psihopat, pe nume Merrin, drept mic-dejun, prânz și cină. Și pe care apoi, când a ajuns pe Pământ, i-a hăcuit în mici bucățele, pe care le-a împrăștiat prin toată naveta. Dar după ce a ajuns pe Pământ nu s-a ascuns în jungla amazoniană, ci a venit incognito în America de Nord și a început să omoare oameni aparent fără nicio legătură între ei. Iar Carl trebuie să facă echipă cu o fostă polițistă turcoaică, crescută la New York, pentru a-l prinde pe Merrin. Un lucru deosebit de dificil, pentru că nici Marsalis nu e ușă de biserică: în primul rând trebuie scos din închisoare, pentru că lista păcatelor sale este lungă cât o zi de post. Iar ancheta și urmărirea lui Merrin se va desfășura pe tot mapamondul, din vârful Munților Anzi și până la Istanbul, trecând prin New York și prin împrejurimile acestuia.

Părerile au fost, ca de aproape fiecare dată, împărțite. Romanul de acțiune pică adesea în plasa comentariului social și politic și povestea începe să treneze. Asta în primul rând. În al doilea rând, în afară de cele două personaje principale, hai trei, dacă mai socotim încă unul, cam atât. E drept însă că toată lumea i-a recunoscut meritul de-a fi un precursor al viitoarelor povești cu nenumărate substraturi și comentarii nu chiar greu de interpretat, ceea ce îl transformă într-un roman complex, cel mai adesea alert, dar teribil de deprimant dacă stai să te gândești că aproape sigur în asta se va transforma și lumea noastră.

Richard Morgan – Omul negru, Editura Paladin, 2014, trad. Roxana Brînceanu