Club de carte Paladin #57: Metro 2034, Dmitri Gluhovski

La început a fost Metro. Cum care Metro? Metro 2033, firește, capodopera fără egal a lui Dmitri Gluhovski, un scriitor rus extrem de tânăr la vremea debutului, căruia i-a trecut prin minte că ar trebui să scrie un roman post-apocaliptic în care apocalipsa nu e provocată de nimic altceva decât de un război nuclear. Nimic nou până aici, că doar anii șaptezeci și optzeci, poate și anii șaizeci și începutul anilor nouăzeci, au fost plini de scrieri în care bomba atomică joacă un rol central și distrugător în destinul omenirii.

Însă ideea care a prins la public și a transformat universul Metro într-un adevărat fenomen, ducând la crearea uneia dintre cele mai populare serii de jocuri din toate timpurile, a fost una deloc sau cel mult insuficient exploatată până la el: ce-ar fi dacă aș scrie despre o mână de moscoviți care s-au retras în subteranele imensei rețele de metrou a orașului atunci când bombele atomice au distrus lumea, iar apoi i-aș pune pe supraviețuitori să se lupte, cum pot și sunt în stare, cu niște creaturi de coșmar create de radiațiile care au transformat restul lumii în nu se știe ce?

Și ce-a ieșit? Având în vedere că poporului rus îi place mult să filozofeze, a ieșit, bineînțeles, un roman împănat cu idei filozofice, în care accentul cade mai puțin pe luptele dintre oameni și monștri și se concentrează în schimb ori pe luptele dintre oameni și oameni, ori pe cele dintre idei și idei. Un adevărat festin mi s-a părut a doua lectură și un adevărat chin mi s-a părut prima, deși între ele nu trecuseră mai mult de câțiva ani. Ce să fi fost la mijloc? Habar n-am.

Cert e că nu la mult timp distanță de primul, lui Gluhovski i s-a cerut să scrie o continuare. Una care să aibă și mai multe lupte, dar și un personaj feminin puternic, pentru că doar nu vă închipuiți că atunci când au lovit bombele în rețeaua de metrou din Moscova erau doar bărbați, și nici lumea nu poate continua dacă este populată numai de bărbați, nu-i așa?

Și astfel a apărut Metro 2034, un urmaș nu la fel de demn al lui Metro 2033, mult mai scurt, care inițial pare să bată apa-n piuă și să nu știe ce vrea de la cititor, nefiind nici cal, nici măgar, nici roman filozofic, nici de acțiune, ci o încrucișare între toate și o perpetuă căutare a adevărului.

Care adevăr? Ce s-a întâmplat cu o stație de metrou, un important nod de care depinde în mare parte viața în interiorul tunelurilor de metrou, și de ce nu mai răspunde nimeni de acolo? Aceasta-i întrebarea care îi macină pe toți, așa că-n cercetare sunt trimise echipe care dispar și ele fără urmă. Prin urmare, soluția e Hunter, un personaj legendar, taciturn, crud și hidos de desfigurat, care, nu se știe din ce pricină, îl ia alături de el tocmai pe Homer, deja matusalemic la cei șaizeci de ani ai săi și, din mai toate punctele de vedere, inutil și chiar periculos pentru o asemenea misiune vitală, spre a cerceta cauza pentru care stația nu mai răspunde.

Toate în timp ce un virus nou și misterios îi face pe oameni să o ia razna și să transmită în ritm galopant infecția, în vreme ce Sașa, o adolescentă, rămâne orfană și de tată și li se alătură, dintr-un capriciu al celor doi bărbați, pe drum, ca să afle adevărul. Unul teribil, desigur, ale cărui ramificații le vom afla însă abia în episodul următor. În fine, detaliile și implicațiile, că adevărul (sau o parte a lui) îl vom afla la finalul volumului despre care am discutat în luna mai, înainte de târgul de carte Bookfest 2024.

Nu spun că acest volum de mijloc este mai slab decât primul, dar cu siguranță nu are anvergura lui. Nu mai avem pagini peste pagini de cugetări profunde, nici povești care te țin cu sufletul la gură, nici măcar pe Artiom cel interesant, care aici, în volumul de mijloc al trilogiei, apare doar episodic, de nici nu apuci să-ți dai seama ce-i cu el. Verdict: abia aștept să citesc și volumul trei, ca să se facă lumină!

„Sau se va pierde în trecutul său, ca o scurtă culme în graficul istoriei, lăsând omul să revină de la această stranie deviație la toropeala lui perenă, la o stare obișnuită de stagnare, în care nenumărate generații se succed, rumegându-și terciul fără să-și ridice ochii din pământ, în timp ce pare totuna că trec zece ani, o mie sau cinci sute de mii?” (p. 258)

Dmitri Gluhovski – Metro 2034, Editura Paladin, 2018, colecția Paladin Science-Fiction, trad. Laura Ciobanu