Club de carte Paladin #66: „Crângul de alun”, Melissa Albert

Exact în ultima zi din februarie, pe un frig năprasnic, cine credeți că discuta la ceas de seară despre un fantasy cu tentă dark de care nu s-ar rușina deloc nici Frații Grimm, nici Hans Christian Andersen? Evident, participanții la Clubul de carte Paladin, ediția cu numărul șaizeci și șase, care, de cum a început seara, s-au pus să vorbească despre un roman apărut acum niște ani la Editura YoungArt. Însă discuția lor a picat cum nu se mai poate mai bine taman acum, pentru că la târgul de carte Gaudeamus de la început de decembrie 2024, Editura YoungArt a venit cu o surpriză îndelung așteptată: continuarea poveștii, intitulată Tărâmul nopții și tradusă de aceeași neobosită Laura Ciobanu, care continuă, evident, aventurile protagoniștilor din volumul disecat de noi la club.

Ceea ce reușește Melissa Albert, și o face cu brio, este să mute povești inspirate din alte povești, astfel încât ai tot timpul impresia că povestea aceea îți pare cunoscută de undeva, că subiectul celeilalte sună vag cunoscut, că parcă ai mai întâlnit acel personaj din cealaltă poveste, numai că se comporta altfel și nu era criminal psihopat, că părinții aceia parcă erau și mai maniaci în altă poveste șamd. Și nu le mută oriunde, ci le aduce în zilele noastre, în America din zilele noastre, unde inventează o familie alcătuită doar din mamă, Ella Proserpine, și fiică, Alice Proserpine, mereu pe drumuri.

Dar de ce sunt ele mereu pe drumuri? Ei bine, Alice are impresia că motivul îl reprezintă faptul că sunt urmărite permanent de ghinion. Că, oriunde se stabilesc și cred că în sfârșit și-au găsit un loc care să li se potrivească, se întâmplă ceva și trebuie încă o dată să-și ia bruma de avuție și să plece iar, precum melcul, dar fără casa din spinare. Mereu pe drumuri, fără un loc al lor, fără prieteni stabili, tot timpul numai ele două, pentru că ele trăiesc permanent la limită. De ce oare? De ce aceste ghinioane pe capul lor? Pe cine au supărat? Vreo zeitate malefică? Vreun drăcușor împelițat? Vreo lume tainică, ce poate se întrepătrunde cu a noastră și din ea scapă ce nu trebuie și lucrurile încep să se amestece?

Într-o zi, Alice și Ella primesc o scrisoare prin care sunt informate că mama Ellei, bunica lui Alice, Althea Proserpine, a murit. Aceasta a fost o persoană extrem de faimoasă în urmă cu niște zece de ani, pe când a scris o carte de povești ce pare că a fost ștearsă cu totul din această existență a noastră. Această carte se numește Povești din Hinterland și poartă după ea o aură întunecată, de legendă, dar nu o legendă din aceea plăcută. De fapt, de-a lungul timpului însăși persoana Althea Proserpine a părut să fie angrenată în tot soiul de întâmplări misterioase ce nu s-au sfârșit deloc bine pentru cei apropiați de ea.

Iar acum se pare că Althea, retrasă pe domeniul ei din Crângul de alun, de unde n-a luat niciodată legătura cu familia sa care i-a mai rămas, fără să fie nici măcar un pic curioasă ce-i poate capul aprigei sale nepoate, a murit. Și că în sfârșit lanțul de ghinioane al Ellei și al lui Alice s-a încheiat. Da’ de unde! Ele abia au început. Pentru că Hinterlandul, tărâmul de poveste inventat de Althea, nu e deloc unul de poveste. El e cât se poate de viu, iar poveștile de acolo, sau personajele macabre ce-și fac veacul în el, sunt nu doar vii, palpabile, ci pot și să umble între lumi. Ajunge Alice să descopere după ce mama îi dispare în mod misterios din casa bogătașului cu care se căsătorise (și de care se pregătea să divorțeze), lăsându-i traumatizați pe acesta și pe fiica lui.

Iar apriga Alice… ei bine, pe Alice nu ai cum să n-o detești la cum se poartă cu cei din jur. Dar, ca de obicei, lucrurile sunt ceva mai nuanțate și mai complicate, trebuie doar să ai răbdare să le descoperi. Ea este Alice-de-Trei-Ori, sau Alice cea neînduplecată, căreia îi sare din orice țandăra și care poartă după sine povara de-a fi fost răpită în copilărie de-un necunoscut și plimbată cu mașina, fără însă să i se întâmple ceva necurat. Dar senzația de neplăcere când îi citești povestea începe să pălească treptat-treptat, fără să dispară însă cu totul (nu ai cum să treci, de pildă, peste episodul în care e gata să intre într-un copac cu mașina singurului prieten pe care îl are în lumile astea, molaticul și răbdătorul Ellery Finch, singurul de fapt care încearcă s-o ajute pe Alice să își găsească mama), când îi afli adevărata poveste.

Ce i-am reproșat noi acestui basm urban cu tente dark foarte pronunțate sunt faptul că povestea devine dezlânată tocmai când părea să se transforme în ceva cu adevărat interesant – în fapt, descoperirile din Hinterlandul cel viu și clocotind de făpturi magice cu intenții deloc nobile –, dar mai ales acela că poveștile prinse pe pagini de Althea, cele pe care ajungem să le cunoaștem (și care sunt chiar interesante), rămân insuficient exploatate, după părerea multora dintre participanții la club.

Dar există totuși și motive de bucurie: nu doar că povestea din Crângul de alun se continuă în Tărâmul nopții, ci mai există și-un al treilea volum în acest univers și care se numește… Tales from the Hinterland. Și are o ediție ilustrată. Și-mi cam imaginez cu ce ar trebui să fie acest volum.

Melissa Albert – Crângul de alun, Editura YoungArt, 2019, trad. Laura Ciobanu