Garfield, un motan cum altul nu-i
Nu cred că există om pe lumea aceasta care să nu-și dorească un pisic precum Garfield. Cum să nu vrei un mârtan care-ți fură mâncarea din farfurie, care te altoiește când schimbi programul la TV, care-ți chinuie câinele și poștașul, care ține cure de slăbire dormind și mâncând cantități inestimabile de lasagna...
Ei, dacă faci parte dintre cei care nu au voie să dețină un animal de companie, cum este cazul meu, pentru că soția mea nu mă lasă să aduc nici un animal acasă, atunci benzile desenate cu Garfield sunt exact ce trebuie. Nu te trezești zgâriat, te poți uita în pace la televizor, îți mai rămâne și ție ceva de mâncat în frigider.
Când nu este enervant, Garfield este foarte amuzant. Depinde, în primul rând, de care parte a ghearelor de afli.
Pisică de proporții imperiale, ciolănoasă, nu grasă, cu un râgâit atât de puternic încât zguduie pereții, sparge geamurile și-ți zboară părul de pe cap, cu o minte pisicească în care pare că s-a furișat o armată de spiriduși neastâmpărați, Garfield e cea mai felină dintre feline tocmai pentru că nu se împacă cu instinctele pisicești, ci mai degrabă cu comportamentul uman.
E simplu, n-are cum să nu-ți placă de Garfield și ideile și năzbâtiile sale, deoarece Garfield e un motan cum altul nu-i.
Un text de Răzvan Zamfirescu
Seria Garfield, Jim Davis, Editura Arthur
