David Brin, Poştaşul - fragment în avanpremieră
Zilele trecute am primit de la Ana-Veronica Mircea traducerea romanului The Postman (Poştaşul), de David Brin, carte ca va apărea în luna aprilie la Editura Paladin. Volumul Poştaşul a fost distins cu premiile John W. Campbell Memorial şi Locus în 1986 şi a fost nominalizat la premiile Hugo şi Nebula în acelaşi an.
David Brin (n. 1950) este un scriitor american care a debutat în 1980 cu romanul Sundiver, primul din celebra serie Uplift. Este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori de hard SF. A primit cinci premii Locus, trei Hugo, câte unul Nebula şi John W. Campbell Memorial. A fost premiat pentru volumele sale în Italia şi Japonia. Cel mai nou roman al lui David Brin este Existence (2012), aflat şi el pe lista apariţiilor viitoare ale Editurii Paladin.
Publicăm, în avanpremieră, primele pagini ale acestui roman:
POŞTAŞUL
Pentru Benjamin Franklin, geniul nonconformist,
şi pentru Lysistrata, care a încercat.
PRELUDIU
DEZGHEŢUL DE TREISPREZECE ANI
Vânturile reci continuau să bată. Zăpada prăfoasă continua să cadă. Însă străvechiul ocean nu se grăbea.Pământul se rotise de şase mii de ori de când înfloriseră flăcările şi pieriseră oraşele. Şi, după ce călătorise de şaisprezece ori în jurul soarelui, panaşurile de funingine nu se mai învolburau deasupra pădurilor mistuite de foc, preschimbând ziua în noapte.
Şase mii de apusuri de soare veniseră şi trecuseră – de o strălucire ostentativă, portocalii, spectaculoase datorită prafului în suspensie – şi pâlnii de aer supraîncălzit se înălţaseră fără contenire, străpungând stratosfera, presărând-o cu fărâme minuscule de piatră şi de ţărână. Atmosfera întunecată lăsa să treacă mai puţine raze de soare – şi se răcea.
Aproape că nu mai conta ce declanşase totul – un meteorit imens, un vulcan uriaş sau un război nuclear. Echilibrul temperaturilor şi al presiunilor se stricase, şi suflau uragane.
În nord cădea pretutindeni o zăpadă murdară şi pe alocuri nici măcar vara nu reuşea să-i şteargă urmele.
Numai Oceanul, etern şi îndărătnic, rezistându-le schimbărilor, conta cu adevărat. Văzduhul se înnegurase şi se luminase în repetate rânduri. Vânturile purtau amurguri galben-portocalii, cu glasuri de tunete. Ici şi colo se înălţa gheaţa şi solul începea să absoarbă mările mai puţin adânci.
Dar votul Oceanului era de cea mai mare importanţă şi încă nu fusese dezvăluit.
Pământul se rotea. Oamenii continuau să se lupte în câte un loc sau altul.
Şi răsuflarea Oceanului era un suspin al iernii.