China Miéville, Regele Şobolan – fragment în avanpremieră

14 martie 2013
Am extras din volumul Regele Şobolan, de China Miéville, în traducerea lui Mircea Pricăjan, un fragment în avanpremieră pentru cititorii blogului Editurii Paladin.
China MievilleChina Miéville (n. 1972) este un scriitor britanic care a debutat în 1998 cu romanul Regele Şobolan, aflat în curs de apariţie la Editura Paladin. Părăseşte curând abordarea dark fantasy-horror, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori de New Weird. A cucerit publicul şi juriile marilor premii cu Trilogia Noul Crobuzon.
Publică în fiecare an câte un roman şi este nelipsit din listele cu nominalizări la marile premii de SF şi fantasy.
Are în palmares şapte premii Locus, trei Arthur C. Clarke, două British Fantasy, câte un premiu Hugo, World Fantasy, British SF şi premii pentru cel mai bun roman străin cucerite în Spania, Franţa şi Germania.
În curând, la Editura Paladin, vor fi publicate romanele Kraken (2010 – Premiul Locus 2011) şi Embassytown (2011 – Premiul Locus 2012).
 
Volumul Regele Şobolan, aflat în curs de apariţie la Editura Paladin, a fost nominalizat la premiile Bram Stoker şi William L. Crawford 2000.

 King Rat

CHINA MIÉVILLE

Regele Şobolan

(traducere din limba engleză de Mircea Pricăjan)

TREI

 
Departe spre sud, undeva în inima oraşului, o sirenă începu să jelească. Mirosul de fum încă plutea uşor în aer. Cu el se amestecau eşapamentele şi putoarea de gunoi, toate căpătând din partea nopţii o răceală înviorătoare.
Deasupra containerelor negre şi a străzilor pustii, se înălţau zidurile din nordul Londrei; deasupra zidurilor, acoperişuri de ţiglă; şi deasupra ţiglelor, două siluete: una stând călare pe coama acoperişului secţiei de poliţie ca un alpinist, cealaltă ghemuită la umbra antenelor.
Saul se strângea tare în braţe. Improbabila siluetă a salvatorului său se profila deasupra lui. Îl dureau toate. Hainele de împrumut se frecaseră de ciment de multe ori în timpul evadării, până când ajunsese să-şi julească pielea, care acum sângera, imprimată cu basorelieful ţesăturii de bumbac.
Undeva, în măruntaiele clădirii de sub picioarele sale, se afla celula pe care-o părăsise de puţin timp. Bănuia că poliţiştii descoperiseră deja dispariţia lui.
Şi-i imagina mişunând agitaţi în toate direcţiile, căutându-l, uitându-se afară pe ferestre şi umplând zona cu maşini...
În celulă, figura grotescă a celui care-şi spunea Regele Şobolan îl pironise pe Saul cu declamaţiile lui bombastice şi fără noimă, tăindu-i răsuflarea şi zăpăcindu-l. Apoi tăcuse din nou şi strânsese defensiv din umerii lui osoşi. Şi iarăşi invitaţia aceea, normală ca venind din partea persoanei iubite la o petrecere anostă:
— Mergem?
Saul se ţinuse imponderabil după el, bătăile inimii scuturându-i trupul dornic să-i dea ascultare. Regele Şobolan se apropiase de uşă din lateral şi trăsese încet de ea, fără zgomot. Cu o mişcare fulgerătoare, îşi iţise capul prin crăpătura îngustă dintre uşă şi canat, şi-l răsucise exagerat de tare în ambele direcţii, apoi întinsese o mână în spate şi-i făcuse semn lui Saul să-l urmeze. Ceva magic venise să-l ducă de acolo şi Saul păşise înainte animat de vinovăţie şi speranţă şi emoţie.
Când se apropiase de el, Regele Şobolan se întorsese iute şi, fără de veste, îl săltase pe umăr ca un pompier. Saul scosese un icnet de surpriză înainte ca Regele Şobolan să-l trântească pe omoplat, scoţându-i aerul din plămâni şi şuierând:
— Gura!
Saul rămase nemişcat şi Regele Şobolan păşi înainte tiptil. Când figura aceea pestilenţială ieşi din cameră, el tresăltă. Stătea cu urechile ciulite.
Avea capul lipit de spinarea celuilalt. Izul de pământ şi de animal îl îmbăta. Auzi un scârţâit extrem de slab, când uşa fu deschisă mai tare. Închise ochii. Lumina din coridorul secţiei de poliţie pătrundea roşie printre pleoapele lui.
Umărul subţire al Regelui Şobolan i se afundase în stomac.
Prin carnea pântecelui simţi când Regele Şobolan se opri, apoi o luă mai departe fără niciun sunet. Saul îşi ţinu ochii strâns închişi. Respira întretăiat. Auzea vociferări slabe în apropiere. Simţi zidul lipindu-se de el. Regele Şobolan se ascunsese în umbră.
De undeva, de dinaintea lor, veneau paşi — iuţi şi inexorabili. Peretele îl frecă pe Saul peste coaste, când Regele Şobolan se lăsă repede pe vine şi încremeni. Saul îşi ţinu răsuflarea. Paşii veneau din ce în ce mai aproape. Saul simţea nevoia să strige pentru a-şi anunţa vinovăţia, prezența, orice, numai să spargă acea tensiune insuportabilă.
Cu o adiere de vânt şi o clipă de căldură, paşii trecură pe lângă ei.
Silueta cenuşie plecă mai departe, cu un braţ încolăcit în jurul picioarelor lui Saul. Regele Şobolan era împovărat de trupul inert al lui Saul ca un hoţ de morminte.
Regele Şobolan şi greutatea pe care-o ducea străbătură silenţios holurile. Iar şi iar, paşi se apropiară — voci, râsete... De fiecare dată, Saul îşi ţinu răsuflarea, Regele Şobolan rămase neclintit, iar oamenii trecură pe lângă ei imposibil de aproape, dar suficient cât să-i atingă, fără să-l vadă pe el ori greutatea din cârca lui.
Saul ţinu ochii închişi. Printre pleoape, vedea modificări de întuneric şi lumină. Fără intenţie, mintea lui desenă o hartă a secţiei, trasând-o din jocul acela de lumini şi umbre. Aici se ascund monştri, gândi şi se simţi gata-gata să chicotească. Deveni conştient la maximum de sunete. Ecourile pe care le auzea îl ajutau la inutila sa cartografiere, dând măsura încăperilor şi a coridoarelor prin care era purtat. O altă uşă se deschise cu un scârţâit şi Saul fu ţinut în loc.
Ecourile se sparseră, schimbară direcţia. Corpul lui începu să tresalte mai tare. Simţi că era purtat pe verticală.
Deschise ochii. Se aflau pe o casă a scărilor îngustă şi gri, mucedă şi sterilă şi slab luminată. Sunete înfundate veneau de sus şi de jos. Salvatorul îl purtă cale de mai multe etaje, palier după palier de geamuri unsuroase şi de uşi, oprindu-se într-un sfârşit şi aplecându-se pentru ca Saul să poată coborî. El se dădu jos de pe umărul osos şi se uită de jur împrejur.
Ajunseseră în vârful clădirii. În stânga, era o uşă albă prin care se auzea păcănit de clape. Nu aveau unde altundeva să se ducă. În toate celelalte părţi erau doar pereţi murdari.
Saul se întoarse spre însoţitorul său.
— Şi acum? şopti el.
Regele Şobolan se roti cu faţa către scări. Direct în faţa lui era un geam mare şi pâclos, la înălţime deasupra micului spaţiu de odihnă unde scările îşi schimbau direcţia.
Sub ochii lui Saul, silueta cenuşie înclină capul, adulmecă aerul dintre el şi geamul aflat cu trei metri mai încolo. Cu o mişcare ageră, strânse mâinile pe balustradă şi sări călare pe ea, cu piciorul drept aşezat mai jos faţă de cel stâng, perfect imobil şi ghemuit pe bara de plastic înclinată. Păru să salte din umeri, contractându-şi muşchii şi tendoanele unul câte unul, îndârjit. Trecu un moment, faţa lui precisă şi întunecată părând schimonosită într-un rânjet sau grimasă, apoi se avântă în faţă într-o rafală de membre, umplând pentru o clipă distanţa dintre mezanin şi tavan. Zbură prin aer, apucă mânerele geamului şi puse picioarele pe marginea pervazului îngust. Şi, la fel de repede cum se mişcase, rămase iarăși nemişcat, o formă bizară lipită de geam. Mantaua lui era singurul lucru în mişcare, legănându-se încet.
Saul icni, îşi acoperi gura cu mâna și aruncă temător o privire peste umăr, spre uşa din apropiere.
Regele Şobolan se întindea sinuos. Membrele lui lungi se îndepărtară de corp şi mâna stângă râgâi încet încuietoarea geamului. Cu un clic şi o pală de vânt, fereastra se deschise. Cu mâna stângă încă pe pervaz, strania apariţie îşi răsuci trupul şi se trase puţin câte puţin pe deschizătura îngustă, afară. Strecurându-se prin fâşia verticală de întuneric pe care-o făcea deschiderea ferestruicii, se făcu imposibil de subţire. Ieşirea lui din scenă avu farmecul ieşirii duhului din lampă, ţinându-se de rama exterioară la fel de strâns cum se ţinuse de cea interioară, aşezat pe câţiva centimetri de lemn la cinci etaje deasupra solului, până când ochii aceia necuraţi se uitară spre Saul dindărătul sticlei ceţoase.
Doar mâna dreaptă mai rămăsese din Regele Şobolan în secţia de poliţie. Îi făcu semn lui Saul. Afară, silueta întunecată aburi sticla cu respiraţia, apoi scrise cu arătătorul de la mâna stângă. Scrise în oglindă, aşa încât Saul să poată citi cuvintele.
acum tu — scrise el şi aşteaptă.
Saul încercă să urce pe balustradă. Zadarnică încercare, căci picioarele îi alunecară. Se prinse disperat cu mâinile şi dădu să se salte din nou, dar greutatea corpului îl trăgea în jos. Începea să gâfâie.
Ridică ochii spre figura subţire din geam. Mâna aceea osoasă era în continuare întinsă spre el. Saul coborî la mezanin. Lipindu-se cât de mult putu de marginea geamului celălalt întinse mâna după Saul, spre podea. Saul se uită în sus la mica deschidere de sub cadrul geamului: nu avea mai mult de douăzeci de centimetri lăţime. Coborî ochii spre sine. Era spătos, puţin corpolent... Întinse mâinile pe lângă talie, ridică iarăși ochii spre geam, se uită la arătarea care-l aştepta afară, apoi clătină din cap.
Mâna întinsă către el zgârie aerul fără răbdare, dând să apuce în gol. Nu voia să audă un refuz. Undeva, mai jos de ei, în clădire, o uşă se trânti şi două voci intrară în casa scărilor. Saul se uită dincolo de balustradă, văzu picioare şi creştete cu două etaje mai jos. Se retrase imediat. Oamenii urcau spre el. Mâna dibuia neîncetat după el; afară, faţa aceea umbrită era contorsionată.
Saul se poziţionă sub mână, întinse braţele în sus şi sări.
Degete puternice îl prinseră de încheietura stângă, strânseră tare, i se afundară în carne. El deschise gura ca să strige, îşi luă seama, şuieră printre dinţi. Fu tras fără zgomot prin aer, optzeci şi două de kilograme de sânge şi carne şi haine. Cum reuşea binefăcătorul lui vânos să se ţină? Saul se răsuci prin aer, văzu geamul apropiindu-se de el. Întoarse capul într-o parte, îşi simţi umerii şi pieptul blocându-se în spaţiul îngust. Mâinile îi alunecară de-a lungul corpului, găsind priză, uşurându-i trecerea în lumea de afară. Se strecura pe geam, cu abdomenul apăsate dureros de încuietoarea fixă din ramă, dar mişcându-se mult prea uşor prin fanta aceea îngustă şi ieşind afară, în aerul neaşteptat de rece.
Incredibil, fusese adus pe lume.
Vântul îl lovi năprasnic. O respiraţie caldă îi gâdila gâtul.
— Ţine-te, veni ordinul şuierat şi Saul fu tras în aer.
Saul se ţinu. Strânse picioarele în jurul mijlocului subţire al Regelui Şobolan şi-şi aruncă braţele peste umerii aceia osoşi.
Regele Şobolan stătea pe pervazul mic, ghetele lui aflându-se în contact precar cu vopseaua. Saul, care era mult mai mare, stătea cocoţat în spinarea lui, împietrit de teroare. Mâna dreaptă a Regelui Şobolan strângea rama geamului; mâna lui stângă era vârâtă într-o crăpătură absurd de mică de deasupra capului său. Mai sus de ei se întindea o porţiune cam de un metru şi jumătate de zidărie goală, încoronată cu o bucată de jgheab din plastic. Mai sus de asta, acoperişul cu ţiglă se dovedea prea înclinat pentru a ajunge cu privirea la el.
Saul întoarse capul. Îşi simţi stomacul greu ca o ancoră. Cinci etaje mai jos de el se afla betonul plin de mizerii al unei alei îngheţate. Şocul ameţelii îi provocă greaţă. Mintea strigă la el să pună picioarele pe pământ. Nu are cum să se ţină! gândi. Nu are cum să se ţină! Simţi corpul mlădios mişcându-se sub el şi fu cât pe ce să scoată un strigăt.
Vag, Saul auzi vocile de pe casa scărilor apropiindu-se de fereastră, dar, când le simţi că se deplasează din nou, ele se îndepărtară imediat.
Regele Şobolan ridică mâna dreaptă de pe cadrul geamului şi se întinse pentru a se agăţa cu degetele de un cui ruginit din perete, bătut acolo cu un scop de mult uitat. Apoi mişcă mâna stângă, pipăind abil pe trasee invizibile — brăzdate în cărămidă şi mortar — pentru a se opri brusc şi a se agăţa într-un loc aparent arbitrar. Degetele acelea ştiau să dibuiască locuri nevăzute în arhitectura clădirii.
Ghetele se desprinseră de pe pervaz. Saul fu răsucit într-o parte, când Regele Şobolan îşi opinti piciorul drept peste umărul lui, rămânând suspendat atât el, cât şi cel pe care îl ţinea doar în degetele cu încheieturile albite. Picioarele lui pipăiră peretele, cercetând asemenea tentaculelor unei caracatiţe, până găsiră un loc de sprijin şi rămaseră lipite de o imperfecţiune a zidăriei.
Icnind, Regele Şobolan întinse mâna dreaptă în sus; apoi stânga, apoi iar dreapta, de data aceasta apucând marginea jgheabului de plastic negru care marca graniţa dintre cărămidă şi ţigle. Acesta scârţâi cu jale, dar, nebăgându-l în seamă, Regele Şobolan se trase de el cu ambele mâini. Îşi lipi genunchii de burtă, cu picioarele înfipte bine în cărămidă, atârnând astfel un moment, apoi împinse cu muşchii coapselor, ca un înotător.
Saul şi Regele Şobolan executară o tumbă prin aer. Saul se auzi hohotind, când zidul, aleea de jos, luminile clădirilor, felinarele şi stelele se învârtiră în jurul capului său. Jgheabul pârâi sub mâinile Regelui Şobolan, aflate în mijlocul cercului pe care îl desena corpul său. Îşi dădu drumul, ajunse cu picioarele pe acoperişul povârnit, se ghemui pentru a amortiza sunetul şi, răsucindu-şi corpul, se făcu una cu acoperişul. Aproape fără preget, se căţără pe ţigle în sus ca un păianjen, cu Saul agăţat de el atât de tare, încât i se părea că nu va mai putea niciodată să se desprindă.
Regele Şobolan avansă în patru labe pe versantul acoperişului, ghetele lui grele nescoţând niciun sunet. Ca unul care merge pe sârmă, silueta lui ireală se târî apoi de-a lungul coamei acoperişului către hornuri şi către blocul turn întunecat, ce se profila dincolo de ele. Groaza îl lipise pe Saul de trupul său, cu degetele răsucite în pânza mantalei pestilente, chircite parcă de rigor mortis. Dar Regele Şobolan i le desfăcu fără dificultate şi-l dădu jos de pe umerii săi, aşezându-l, grămadă tremurătoare, la umbra unui horn.
Saul zăcea acolo.
Tremură mai multe minute, cu forma neclară a omului costeliv care făcea lucruri imposibile stând deasupra lui, ignorându-l. Saul simţea că o parte din el intra în stare de şoc, cutremurându-se de-o răceală teribilă, complet disproporţionată cu vântul nopţii.
Dar spasmul trecu, ameninţarea se retrase.
Ceva din demenţa nopţii îl calma. Ce sens avea să se teamă? se întrebă. Depăşise orice limită a realităţii cu o jumătate de oră în urmă şi, fără aceasta, era liber să se afunde pur şi simplu în emoţia nopţii.
Treptat, Saul se opri din icnit. Se detensionă. Ridică ochii spre Regele Şobolan, care se uita neabătut la blocul turn mare de deasupra lor.
Saul se cuprinse cu mâinile, după care, ţinându-şi răsuflarea, se ridică în picioare, câte unul de fiecare parte a vârfului de acoperiş, clătinându-se sub efectul vertijului. Se sprijini cu mâna stângă de horn şi se relaxă puţin. Regele Şobolan îi aruncă o privire scurtă, apoi sări câţiva paşi mai departe, în echilibru pe muchia acoperişului.
Saul se uită peste clădirile Londrei. Îl năpădi un sentiment crescând de euforie; se legănă şi, nevenindu-i să creadă, izbucni în hohote de râs.
— E incredibil! Ce mă-sa caut eu aici, sus?
Roti capul pentru a se uita la Regele Şobolan, care-l privea din nou cu ochii aceia indistincţi. Acesta făcu un semn scurt spre corpul hornului şi Saul se întoarse, înţelegând că ochii respectivi nu fuseseră deloc aţintiţi spre el. Latul blocului turn din spate era înţesat de lumini.
— Uită-te la ei, zise Regele Şobolan. La geamuri.
Saul se uită şi văzu, ici şi colo, figuri minuscule plimbându-se grăbit, fiecare redusă la o frântură de culoare şi mişcare. În mijlocul clădirii, un petic de umbră rămase nemişcat: cineva era aplecat pe geamul apartamentului, uitându-se înspre colinele şi dâmburile de ţiglă pe care stăteau Saul şi Regele Şobolan, înfăşuraţi în mantaua de camuflaj a nopţii.
— Ia-ţi acum rămas bun de la astea, zise Regele Şobolan.
Saul se întoarse cu faţa spre el, nedumerit.
— Uită-te la neisprăvitul ăla care s-a oprit şi se holbează încoace — până acum, doar atât ai putut face şi tu. Locul la care se uită — nu, nu se uită la el, l-a întrezărit doar, vede o părere, ceva nedesluşit la marginea câmpului vizual —, acum, locul acela e scena ta, bunul meu fiu.
În rictusul Regelui Şobolan se ascundea emoţia, însă el părea satisfăcut ca de-o treabă bine făcută.
— Restul, reluă el, restul e doar spaţiu intermediar pentru tine, acum. Toate străzile principale, camerele de la drum şi toate celelalte, astea nu-s decât decoruri, doar pleavă, ăla nu-i adevăratul oraş. În adevăratul oraş se intră pe uşa din spate. Te-am văzut la geamuri, noaptea, la ora stingerii. Holbându-te afară, jucându-te de-a privitul ca la muzeu. Ei bine, acum poţi atinge exponatele. Toate loturile vacante şi toate celelalte sunt acum terenul tău de joacă, domeniul tău, vizuina ta, Saul. Asta e Londra. Acum, nu te mai poţi întoarce, aşa-i? Rămâi cu mine, băiete. O să-ţi port eu de grijă.
— De ce eu? zise Saul încet. Ce vrei de la mine?
Şi se opri, amintindu-şi, parcă pentru prima oară după ceasuri întregi, de ce se aflase în secţia de poliţie.
— Ce ştii despre tatăl meu?
Regele Şobolan se întoarse şi uită ţintă la Saul. Trăsăturile lui, deja atât de nedesluşite, deveniseră invizibile în lumina lunii. Fără să-şi ia ochii de la Saul, se lăsă jos încet, până când ajunse să şadă pe muchia acoperişului, ca un călăreţ.
— Vino-ncoace, ţâcă, şi-o să-ţi spun o poveste. Dar n-o să-ţi placă...
Saul se aşeză cu grijă, cu faţa la Regele Şobolan, şi se trase înainte până când ajunse la doar doi paşi de el. Îşi dădu seama că, dacă i-ar putea vedea cineva, ar arăta ca doi şcolari, figuri diforme dintr-o bandă desenată, care-şi leagănă picioarele în aer. Euforia lui Saul se risipise la fel de neaşteptat precum venise. Fremăta de nelinişte. Îşi amintea de tatăl lui. Asta era cheia întregii probleme, reflectă; acesta era catalizatorul, legenda care punea ordine în irealitatea care-l prinsese în gheare.
Regele Şobolan vorbi şi, exact cum se întâmplase în celulă, vocea lui adoptă un ritm, un ton monoton descumpănitor ca un vuiet de cimpoi. Sensul şi înţelesul cuvintelor sale pătrunseră în mintea lui Saul mai mult prin insinuare decât printr-un proces de înţelegere conştientă.
— Această Romă, Londra, este feuda mea, dar am umblat peste tot pe unde micii mei curteni au găsit grâne şi gunoaie de furat. Şi ei au făcut ce le-am poruncit, pentru că eu sunt regele lor. Dar n-am fost nicicând singur, Saul; niciodată n-a fost aşa. Şobolanii cred în urmașii lor, progenituri izgonite, cu cât sunt mai multe guri care şterpelesc mâncare, cu atât mai bine... Ce ştii despre mama ta, Saul?
Întrebarea îl luă prin surprindere.
— Păi... numele ei era Eloise... Era... ăă... activist social... A murit la naşterea mea, ceva n-a mers bine...
— Ai văzut vreo Bozofie?
Saul clătină din cap, nedumerit.
— Bozofie: poză, fotografie...
— Sigur... era scundă şi tuciurie, frumuşică... Despre ce vorbim aici? Unde vrei să ajungi?
— Uneori, bunul meu făr’ de preţ, uneori mai sunt şi oi negre, pierde-vară, dacă mă urmăreşti. Pun pariu că tu şi tatăl tău vă săreaţi unul altuia la beregată câteodată, am dreptate? Vă-nţelegeaţi bine? Ei, crezi că şobolanii nu-s la fel? A fost întotdeauna o mare doamnă, mama ta. I-a picat cu tronc tatăl tău, şi ea lui. Era o reală frumuseţe, radia, cine putea să nu observe asta?
Regele Şobolan îşi încheie rostirea cu o înfloritură, întoarse capul şi se uită la Saul cu colţul ochiului.
— Mama ta a făcut o alegere, Saul. Activist social! Ce glumă neruşinată! Cui pe cui se scoate, aşa se spune, nu? — şi aşa a fost şi cu ea. Intra undeva, ridica adulmecătorul în aer şi mama ta ştia exact câţi şobolani erau acolo, şi unde. Recidivistă, trădătoare, aşa-i spuneau ei, dar presupun că asta e puterea dragostei...
Lui Saul nu-i venea să creadă, se uita cu ochi mari la Regele Şobolan.
— N-a fost făcută pentru cei ca tine. Când ai apărut, i-ai luat suflul. Eşti un flăcău mare şi puternic, băiete, mai puternic decât crezi, probabil. Poţi face multe lucruri de care nici nu ştii. Pun pariu că te-ai holbat pe geamurile alea noaptea mai mult şi mai cu sârg decât oricare dintre semenii tăi. Cred că te-ai frământat să intri cu adevărat în oraşul ăsta, foarte mult timp. Ştiu, vrei să afli cine i-a făcut de petrecanie babacului tău. Asta se numeşte capriciu, adică trupul ăla zdrobit în faţă, în grădină. Cel care a făcut aia... acela pe tine te căuta. Babacul tău a fost doar în drum. Eşti un băiat special, Saul, ai sânge special în vine, şi-n oraş este cineva care-ar vrea să-l vadă vărsat. Mama ta era sora mea, Saul. Mama ta era un şobolan!
 
Recomandări (125) Interviuri (2) Noutăți (32) Titluri în focus (138) Evenimente (13) Topuri (9) Clubul de lectură Paladin (60) Concursuri (14)
recenzie Corabia zeiței Ishtar
Club de carte Paladin #54: Corabia zeiței Ishtar, Abraham Merritt de Liviu Szoke 27 martie 2024
Finalul (sau aproape finalul) lunii februarie ne-a adus la club spre a fi disecată o poveste fantasy clasică, una care anul acesta își serbează frumoa...
Mai multe
recenzie Takeshi Sum
Club de carte Paladin #53: Takeshi Sum, Richard Morgan de Liviu Szoke 26 februarie 2024
Finalul de lună ianuarie a lui 2024 ne-a adus sub „nemiloasa” lupă un SF noir/ cyberpunk/ thriller somptuos și alert, adică al treilea volum al seriei...
Mai multe
header Sufletul împăratului
Club de carte Paladin #52: Sufletul împăratului, Brandon Sanderson de Liviu Szoke 22 ianuarie 2024
Ultimul Club de carte Paladin pe 2023 ne-a adus sub nemiloasa lupă o nuvelă din universul Elantris al prolificului Brandon Sanderson. Spun nuvelă, dar...
Mai multe
Toate drepturile rezervate © Grupul Editorial ART