Poveștile Arthur: Péter Demény – Friptura de Crăciun

De la ancheta din noiembrie, cea cu amintiri culinare, ne-a rămas o poveste trimisă de poetul și prozatorul Péter Demény, care, fără să-și propună, a „bifat” toate cele trei teme pe care le-am explorat online în ultimele luni ale anului: o întâmplare bizară, o rememorare despre un fel de mâncare (preferat sau nu) și un Crăciun neobișnuit. O publicăm în cele ce urmează, nu înainte de a vă ura Sărbători fericite și de a vă reaminti că în numărul 2 al revistei #ARTSTAGRAM (ediția pentru copii & adolescenți) găsiți nu doar poveștile de Crăciun ale autorilor Arthur & Genius, ci și multe alte articole simpatice pe teme literare. ☺️

Péter Demény – Friptura de Crăciun

Bunica mea era o bătrânică specială, ca să nu zic mai mult. Sosea călare pe mătură la grădiniță, educatoarelor le aducea fericirea la pachet, când își urnea mătura scotea un fum ca de vată de zahăr, chestii de genul. Era mama mamei și ne iubea enorm, dar câteodată ne beștelea de ziceai că e Vrăjitoarea cea Urâtă din ditamai Clujul. Sper că măcar ați auzit de Cluj, dacă n-ați fost deja acolo.

Și a venit odată Crăciunul. Mă rog, venise în fiecare an, dar odată a venit din nou. Ne-am adunat, ca de obicei, la bunici, pentru că bineînțeles că am avut și un bunic, om senin care știa că cu vrăjitoarele nu e de joacă. Am intrat în sufragerie, a început discuția, apoi, într-un moment bine ales, a răsunat și Stille Nacht pe care noi, nătărăi ce eram, o numeam „Sticle-n act”, i-a dat drumul și Hrușcă și deci era un Crăciun fericit.

Frate-meu a primit o mașinuță, eu – un ghid turistic despre Japonia. Cadoul ăsta nu l-am înțeles, dar cadourile nu sunt pentru înțeles, așa cum tot Crăciunul nu e despre înțeles, ci despre iubire și cu iubirea nu știi niciodată. Așa ne-a spus bunica uitându-se la bunicul, care tăcea senin ca întotdeauna. Mă gândesc că ăsta era secretul căsătoriei lor.

Dintr-odată s-au stins luminile și în plină voioșie a început să plutească o tavă prin cameră. După miros, se putea ghici că e friptură de pui, dar urma să descoperim că e ceva mult mai mult.

Luminile s-au aprins tot așa de brusc cum s-au stins și în fața noastră a apărut Sfânta Familie. Friptura de pui forma cumva ieslea, iar figurile erau făcute din cartofi. Nu știu nici azi cum a reușit bunica să-i modeleze pe Iosif, pe Fecioară, pe Prunc, pe magi și pe miei din cartofi – vorba e că a reușit. Era o vrăjitoare, ce Dumnezeu!

Ne-am așezat emoționați la masă. Mirosul era ademenitor, compoziția nemaipomenită, dar erau totuși oameni acolo, persoane și animale care păreau vii! Nu ne venea să mâncăm.

Atunci, bunica a fluturat din degete și friptura a devenit chiar camera în care ne aflam atunci, iar personajele – chiar noi! Vai de mine, nu știu dacă eram mai mult speriat decât emoționat. Dacă nu voiam să-l înfulec pe Iosif din compoziția anterioară, cu atât mai puțin doream să o mănânc pe mama, de exemplu.

În sfârșit, dar nu înainte de o pauză bine cumpătată, bunica a fluturat din degete și friptura a devenit friptură, iar cartofii, cartofi. Ne-a dispărut orice emoție sau teamă și am rămas doar cu pofta de mâncare pe care am simțit-o răvășitoare. Am înfulecat până la ultima fărâmătură totul, în timp ce bunica se uita la noi cu ochii ei verzi de nepătruns.

Eu nu mai sunt copil de mult, cel puțin în sensul pe care îl dau acestui cuvânt adulții care vorbesc despre copii, dar mi-aș dori ca bunica să-mi facă înc-odată așa o mâncare. Cred că m-aș comporta acum ca și cu ghidul Japoniei: nu i-aș căuta înțelesul, doar iubirea cu care a fost făcută.