Recenzia volumului „Aici” de Richard McGuire

Romanul grafic al lui Richard McGuire a câștigat în 2016 probabil cel mai prestigios premiu acordat benzii desenate, anume Fauve d’Or la festivalul de la Angoulême. Sunt romane grafice care câștigă premii prestigioase dintr-un capriciu al cronologiei, iar din același motiv sunt benzi desenate care le ratează. Aici ar fi fost un veritabil candidat indiferent de cât de acerbă ar fi fost competiția. Voi încerca să nu repet foarte mult din ce am spus într-un text mai vechi despre Aici, nici din articolul din rubrica Grafic+ pentru a explica de ce.

Cartea e un obiect experimental, care spune o poveste non-lineară prin tonuri și ritmuri, urmărind un spațiu, nu personaje. Aici e istoria unei camere dintr-o casă construită în secolul XX în New Jersey. Din același unghi, privim același colț de cameră de-a lungul timpului, încă de când nu era vreun oraș în jurul ei, încă de când nu erau nici măcar oameni pe Pământ, săltându-ne apoi până într-un viitor îndepărtat când încălzirea globală a făcut oceanul să înghită Coasta de Est. Singurul moment când nu privim acel colț de cameră este coperta. Căci coperta e o fereastră. E fereastra care dă în casă.

E locul prin care intrăm în cameră, dar introduce și metafora pentru principalul său procedeu artistic. Pentru că ceea ce face Aici să fie mult mai mult decât o colecție de tablouri este prezența unor ”ferestre” care decupează în timp și ne arată ce se petrecea sau se va petrece în acel spațiu în alt moment temporal. Descoperim când ne aflăm ”aici” după anii scriși în colțul din stânga sus al noilor casete. Detaliul acesta ne ajută să construim o înșiruire în timp a faptelor, însă perioadele de timp sunt demarcate de asemenea cromatic, uneori stilistic.

Prin suprapunerile acestea se naște geniul benzii. Prindem frânturi din viața unor oameni, poate chiar scurte secvențe, însă nu știm cine sunt, pe cei mai mulți nici măcar cum îi cheamă, ce-și doresc, nu știm dacă sunt oameni buni sau răi, naivi sau meschini, nu avem acces la interioritatea lor. Doar privim ca voyeur momente în marea lor parte triviale: în 1957 o femeie caută o carte, în 1999 o pisică se plimbă pe jos, în 1402 un nativ-american lansează o săgeată cu arcul, în 2050 doi bătrâni se joacă cu un dispozitiv holografic, în 1962 un tată își aruncă bebelușul în sus.

Uneori asocierile se află în dialog. Se reflectă unele pe altele: pe pagina din stânga, în 1870, un pictor își întinde șevaletul, în timp ce pe pagina din dreapta, în 1973, o femeie întinde un ecran de proiecție pentru a viziona un film făcut în casă. Se ironizează: într-o casetă de pe pagina din stânga, în 1989, un bătrân se îneacă, iar sora sa îl întreabă dacă vrea un pahar de apă în timp ce pe pagina din dreapta, în 1783, o casă ia foc. Apar ca niște ecouri perpetuând în timp același impuls: pe o singură foaie avem cinci casete corespunzătoare anilor 1924, 1945, 1949, 1957, 1988 în care o femeie ține un prunc în brațe.

Alteori paginile sunt ocupate de momente alese parcă aleator, iar noi încercăm să imaginăm relații, continuități, conflicte, să umplem golul dintre momente cu ceva din noi înșine. Se refuză astfel expunerea unei povești de amploare, construirea unor personaje, căderea în patima marilor narațiuni. Povestea spusă e de fapt povestea locului și povestea umanității. Tensiunea apare prin acumularea și juxtapunerea momentelor. Temele prin selectarea unor crâmpeie de dialog absolut normale. Toate aceste clipe devin pigmenți pe un nou fel de pânză, sau cuvinte într-un altfel de poem.

Prin colajul acesta de momente mici McGuire spune o altfel de istorie a lumii, nu una a actelor mărețe, ci a gesturilor, nu una a conflictului între idei eterne, ci a continuității și a dialogului între generații, nu una a caracterului pregnant al epocilor, ci o istorie a universalității a ceea ce e bun și tandru în natura umană, o istorie care pentru fiecare dintre noi se termină, deși ea dăinuiește etern.

Articol de Alin Răuțoiu