Top 10 Alan Moore (locurile 5-4)
5. Miracleman (1982–1984)
Am zis că Supreme e o revenire. Miracleman e textul de la care a pornit. Textul a cărui metoda îi va defini cariera.
Când Fawcett Comics au încetat să mai publice reviste cu Captain Marvel din cauza unui proces de încălcare a copyrightului intentat de National Comics (acum DC Comics) pentru că personajul ar fi mult prea asemănător cu Superman, editorii din Marea Britanie au decis să-și producă propriul erou aflat la limita plagiatului. Astfel a luat naștere Marvelman, care de-a lungul anilor 50 a încântat o generație de băieței cu aventurile sale naive, dar imaginative.
Când Alan Moore a pus mâinile pe personaj în 1982, într-o mișcare pe care o va mai repeta de-a lungul carierei, a revelat că acele aventuri n-au fost decât false amintiri inoculate de omul de știință nazist Gargunza în încercarea de a-l controla. Eliberându-se de convențiile genului benzii cu supereroi, povestea devine mai degrabă un SF explorând psihologia unui astfel de personaj atotputernic, implicațiile socio-politice ale existenței sale, precum și cum ar arăta în realitate confruntarea dintre două astfel de ființe.
Este din nefericire și o serie destul de inegală, calitatea ei depinzând de colaboratorii artistici, nu doar în măsura în care reprezentau scenariul lui Moore, cât și în aportul adus poveștii, a propriei lor viziuni față de personaj.
4. League of Extraordinary Gentlemen (vol.1 și 2) (1999 - 2003)
La ordinele lui Cardinal Bond, Mina Murray îi strânge în aceeași echipă pe Allan Quatermain, căpitanul Nemo, Omul Invizibil, Jekyll și Hyde pentru a-i înfrunta pe Moriarty și apoi pe invadatorii de pe Marte. Acest tur al literaturii de aventură și mister din a doua jumătate a secolului XX ar putea fi văzut ori ca premisa unui serial de desenate animate difuzat pe TVR 2 ori ca încercarea lui Moore a reveni la succesul lui Watchmen, de data asta nu cu supereroi, ci cu eroii literaturii „distractive” de vacanță. De fapt, e mult mai aproape de ceea ce realizase cu The Bojeffries Saga.
Desigur, de-a lungul seriei Moore pune în context istoric aventurile eroilor de literatură universală, criticând imperialismul britanic și atitudinile retrograde ale vremii. Tratează textele care au inspirat banda mai mult ca opere de propagandă, care au cosmetizat adevărul istoric. Acesta fiind, desigur, că toate aceste personaje au fost monstruoase și criminale în felul lor, cuprinse de vicii și alte trăsături toxice de caracter. De asemenea, benzii nu-i lipsesc secvențele de acțiune.
Dar mai mult decât orice altceva, League of Extraordinary Gentlemen este o comedie, o farsă. Premisa e ridicolă, iar autorii o lasă să cadă în nas, pentru că eșecul de a forma un Justice League victorian nu doar că este haios, dar salvează de la cât de jenant ar fi să reușească (ca în cazul adaptării cinematografice). Caricaturile grotești și angulare ale lui Kevin O’Neill oferă benzii o tonalitate intensă, anarhică, dar prea puțin afectivă, astfel încât faptele oribile care se petrec să nu poată fi luate complet în serios.
Citește și prima parte a topului 10 Alan Moore alcătuit de Alin Răuțoiu.
