Visul 10: Bhāgya

Secvența ilustrată de Mircea Pop este din descrierea visului trimis de Catinca Daiciulescu. Citește mai jos textul pe care l-am primit:

Visul meu începe în pădurea Amazoniană, pe o canoe de lemn. Barca se clatină dintr-o parte-n alta, de-ți e frică că vei cădea în apa plină de caimani care profită de orice ocazie să prindă prada care cade în apă, fie că e mică sau mare. Cu mine în barcă erau doi fotografi, unul dintre ei având o anaconda neagră cu puncte galbene în jurul corpului său. Mai e și bunica mea care notează ce păsări colorate, pești strălucitori și creaturi minunate găsește în carnețelul ei. Din când în când își face apariția o maimuță mică cu blana cafanie și cu ochii verzi care se fugărește cu o fată cu pielea ca mierea care își spune Nadia. Cei doi stau câteva secunde în canoe și apoi dispar ca din senin de fiecare dată când pășesc afară din barcă. Uneori bunica își ridică capul din carnețel să admire peisajul colorat sau să-i ofere Nadiei oportunitatea de a-i răspunde la întrebările despre ce creaturi a văzut în joaca ei cu maimuța. Pe lângă barca noastră sunt copaci care cresc pe grindurile din ce în ce mai rare. Acestea sunt pline cu noroi, dar totuși niște creaturi mari și înalte cu firele de păr aspre și negre — care arată ca niște Oameni ai Zăpezilor — merg pe ele. Soarele strălucește pe cer, parcă arde pe dinăuntru toate creaturile, iar țânțarii enormi și înfometați ne înțeapă și pleacă cu burțile pline de sânge roșu — arămiu cu gust întepător. Brusc, apa plină de caimani înfometați îngheață, iar fiarele își schimbă înfățișarea în Yeti. Nu mai stau în canoe împreună cu fotografii, bunica, anaconda, maimuța și Nadia, ci călăresc un iac cu blana lungă și maro, cu două coarne mici și cu un bot roz precum căpșunile, împreună cu un tânăr prinț și cu maestrul său priceput, în Nepal. Iacul meu urcă sus pe munte, dar se oprește în fața unei crevase. Ca să economisim ceasuri bune de mers, maestrul își pune basonul pe gaura crevesei, apoi, abia când ne-am asigurat că e fixat la ambele capete, fac un pas pe bățul de lemn, ca să îmi iau elan, iar de acolo sar până la celălalt capăt al găurii. În urma mea sar prințul și maestrul, prin același mod. După ei sar și cei trei iaci, iar cu un echlibru perfect ajung pe partea noastră. Am început din nou să pășim prin stratul gros de zăpadă rece, dar în spate auzim un behăit. Ne întoarcem și nu mică ne este mirarea să vedem alt iac, de data asta e mai mic și mai zgribulit. Nu știe cum să traverseze crevasa. Maestrul pune bastonul pe gaură și îi face loc iacului să treacă, dar acesta nu mișcă niciun mușchi. În schimb continuă să behăie. Sunetele lui atrag atenția unui Yeti enorm, cu blana strălucitoare și groasă. Îl țintuiește pentru un moment cu privirea, apoi scoate din gură o limbă albastră foarte lungă. Îl ridică pe iac cu degetele lui lungi care au în vârf niște unghii albastre și strălucitoare și îl pune lângă noi. L-am numit pe iac Bhāgya, însemnând noroc în nepaleză. Mai vreau să rămân Nepal, dar totul se întunecă, iar eu mă trezesc în camera mea.